E noapte... E-ntuneric... De afară
Aud în depărtare câini lătrând,
Îmi spui în şoaptă tot ce ai în gând,
Eu sânii-ţi gust şi simt că-i primăvară.
Buzele-ţi ard de dor şi aşteptare,
Cuvântul în rosteşti tremurător,
Trasul de timp e-o mare apăsare,
Când simt că trupu-ţi tot e un fior.
Nu-ţi pot lăsa dorinţele să moară,
Cum nici dorinţa mea nu pot s-o las,
Cumva mi-aş trage sufletul pe sfoară,
Şi-n urma vieţii m-aş simţi rămas.
E noapte şi mă-mbrac, din nou, cu tine
Ca să mai uit de alte nopţi pustii
Nemaivoind ca zorii s-o termine,
Sau, de va fi, să fie zori târzii.
Se-aşează iar, în vârf de munte, luna,
Ca să-ţi vegheze al odihnei vis,
Cum nu mai sunt prieten cu furtuna,
Liber mă simt, nicicum un compromis.
Mă las, tăcut, lumeştilor repere,
În focu-ţi intru, mi-e plăcut să ard,
Îţi sunt plăcere şi îmi eşti plăcere,
Îmi eşti stindard şi-mi spui că-ţi sunt stindard.
E noapte, şi, pe-afară-i beznă mare,
Umbrele-apar reduse la extrem,
Trăirea clipei n-are-asemănare,
E binecuvântare şi blestem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu