vineri, 31 martie 2017

Păzirea de nimic

O veche-nţelepciune ţărănească
Vede pe toate clare, potrivite,
Că de ai câini, să ai mai multe vite,
Altfel ei n-au pe cine să păzească.

De-i pus la orice stâlp de gard un câine,
Te poţi gândi să-i laşi să flămânzească?
Ai să ajungi nimic să-ţi prisosească,
N-ai să mai ai nici pentru tine pâine.

Şi-n curtea, cât va fi să-ţi fie, mare,
În care-ţi vei voi să ai gospodărie,
Cu mult prea multă pază, de-i pustie,
Pune-ţi gândirii semne de-ntrebare.

Cândva, bătrânul ce credea în pază
Mai mult decât în ce avea în casă,
Crezând că hoţii îi vor cade-n plasă,
S-a pus să-şi crească haita rea şi trează.

Câinii lătrau, făcându-şi datoria,
Atenţi mereu la orişice se mişcă,
Şi s-a lăsat cuprins de-a lor morişcă,
Uitând să-şi aibă-n griji gospodăria.

Nemaiavând pe cine să păzească,
Într-un târziu, de multă-nfometare,
Gardul l-au rupt, fugind în lumea mare,
Sătui de-aşa menire nefirească.

joi, 30 martie 2017

Atestat de oportun

Te tot gândeşti că-i timpul tocmai bun
Să ne urcăm în primul tren de noapte,
Şi să fixăm momentul oportun
Prin mult prea mult doritul roi de fapte...

Vrei să ajungem, chiar la primii zori,
Pe ţărm de ape fără de hotare,
Să fim ai dimineţii privitori,
Şi rostului, ce-l are, atestare.

Apoi, întreaga zi, până-n amurg,
Asemenea vestitelor sirene,
În valuri ce, din depărtare, curg,
Să-ţi legeni formele venusiene.

Să te admire soarele, ştiind,
Că mi te vrei, mereu, întotdeauna,
Şi fapta nopţii o trăieşti, dorind,
Martori s-avem doar stelele şi luna.

Noaptea în care luna ne-a fost far
Şi-am definit-o pentru totdeauna,
A pus în drept al timpului hotar,
Trecutului lăsându-i, dar, minciuna.

Azi suntem şi nebuni, şi îndrăzneţi,
Privirea-mi, cam, obraznic te dezbracă,
Iar tu, ştiind motivul, mă răsfeţi
Cu sânii-ţi ce mereu sunt puşi pe joacă.

Şi joaca lor mă face să îţi spun
Că-i timpul de-a pleca în miez de noapte,
Că e normal, firesc şi oportun
Să ne avem reperele ca fapte.

marți, 28 martie 2017

Relativ, perfect...

Nu mi-ai pretins nicicând a recunoaşte
Că ai măcar un merit relativ
În tot ce s-a schimbat definitiv,
De când tot simt că viaţa mea renaşte.

Din prima zi... E-aşa bizară viaţa,
Acum îmi eşti reper şi univers,
Şi ţintă unui drum ce-l am de mers
Oricât de nevăzut mă face ceaţa.

Îţi spun, adeseori că eşti perfectă,
Chiar dacă îl mai schimbi pe "da" în "nu",
Îţi e emblemă, uneori atu,
Intimitatea pură, clar directă.

Nu ai pretins c-ai merita iubirea,
Mereu ţi-a fost cuvântul precaut,
Chiar dacă eu m-am mai pierdut cu firea,
Ori de la drum, în gând, m-am abătut.

S-au întâmplat, ca la mai toţi, de toate,
Am mers prin ceaţă şi am mers prin fum,
Şi-am învăţat că, dacă vrem, se poate
Să ne păstrăm, mereu, acelaşi drum.

Nici nu prea ştiu dacă ţi-am spus vreodată,
Că eşti aproape tot ce mi-am dorit,
Că-mi eşti motiv de viaţă mai bogată
De când destinul nostru s-a-mpletit.

Eu nu mă cred perfect, dar lângă tine
Mă simt altfel, mă simt întreg, complet,
Mă simt aşa cum vrei să-mi fie bine,
Şi viaţa-mi simt trăindu-se concret.

luni, 27 martie 2017

Sete de fântână

Gândul mi-e greu şi tot mai mult mă-ngână,
Simţind mai mult decât l-aş fi lăsat,
Că sete-mi e şi ştiu că-mi eşti fântână,
Şi nu mai caut gust nicicând gustat.

Tăcerii-mi las puterea de-a-nţelege
Cât e de greu un mers rătăcitor,
Când şansa nu-i motiv de-a tot alege
Ci doar un simplu pas, întâmplător.

O tot oblig să caute departe,
Spre orizontul timpului real,
Şi chiar trecând de pragul dinspre moarte,
Indiferent la orice ritual.

La urma urmei, poate să revină,
Avându-şi câte ceva confirmat,
Putând, mai mult ca sigur, să devină,
Un adevăr, o cale de urmat.

Când viaţa-mi dă mereu, mereu, motive
Să-i pun tăcerii gânduri în blazon,
Eu ştiu că sunt fireşti, pur, instinctive
Şi rezonante, chiar la unison.

N-am un răspuns, deşi o întrebare
Mă duce des în jos, prea rar în sus,
Şi, definind un prag de disperarare,
Mi-arată şi un drum în sens opus.

Azi tot mai mult revolta mă îngână,
Sunt prea rigid, şi n-am decât un gând,
Să sorb din tine, dulcea mea fântână,
Că-s prea-nsetat, de-atâta timp mergând.

duminică, 26 martie 2017

Din când în când, noi

Dorinţă te-am simţit când te-am văzut,
Când m-ai privit, ţi-am devenit dorinţă,
Dar loc şi timp de fapte n-am avut
Şi ne-am lăsat seduşi de nevoinţă.

Ne-am zis că timpul e un ajutor
În a păstra esenţele de formă,
Şi a rămâne-n ochii tuturor
Respectuoşi de lege şi de normă.

Şi ne-am mai zis că-i gândul ispitit
De amintiri de-a dreptul înfrânate,
Ori e urmarea unui drum dorit,
Lipsit de rătăcirea prin păcate.

Dorinţele nu stau nicicum în loc,
Oricât ar fi să stea în aşteptare,
Neîmplinite duc spre nenoroc,
Spre decăderi şi chiar spre desfrânare.

În lumea ta eu sunt neînsemnat,
Să fii cu mine nu s-ar prea putea,
Dar spre a fi cu sufletu-mpăcat
Poţi fi, din când în când, amanta mea.

Ascunşi de ochi prea mult căutători,
Mult voitori de-a şti ce vor a crede,
Putem să fim, oricând, făptuitori
A tot ce, prin dorinţe, se-ntrevede.

Aşa fiind, putem trăi un vis
Ce lumea noastră nu ni-l mai permite,
Făcând, din pat, un tainic paraclis
Cu prea-măriri de clipe împlinite.

Putem să fim tot ce dorim să fim,
Seduşi, trăind, de-a faptelor urmare
Uitând că, zi de zi, pe mulţi minţim
Şi chiar pe noi, ucişi de repetare.

sâmbătă, 25 martie 2017

Nălucire-n consonanțe

Încă mai dorm, încă-s purtat de vise,
O viaţă-ntreagă printr-un parc cu tei,
În zori, când mă închin, în paraclise
Voind să dau speranţei clar temei.

Din asfinţituri fără paranteze
Refac motivul carelor de foc,
Uitând principiale ipoteze
În marea-mi alergare spre noroc.

Mi-e inima un zbucium, o tornadă
Zdrobind mereu al clipei cer senin,
Iar ochii-ncep în umbre să se-ncreadă
Voind să-ţi vadă trupul tău divin.

În seri pustii, când marea-i captivantă,
Înot prin vis spre mult visatul mal,
Mereu sperând că ultima turnantă
Va fi-nceputul unui timp real.

Chipul ce încă-mi pare nălucire,
Mă îndoiesc de-al crede ca răspuns,
Pare a fi crâmpei de amintire,
În viitor, deja, de mult, ajuns.

Chip plămădit din rouă şi speranţă,
De adevărul timpului trăit,
Înnobilat de-a vieţii consonanţă,
Devine, zi de zi, mai mult dorit.

Dorinţa faptei creşte, reapare,
Ca o scânteie dintr-al vieţii scrum
Fior halucinat, reîncarnare,
Motiv de căutare şi de drum.

joi, 23 martie 2017

Puținul tot

Cuvintele acestea-s doar un pas
Din lungul drum ce, larg, ni s-a deschis,
Când din tăcere gândul ţi-ai retras
Şi te-ai dorit plutind pe val de vis.

Spusul, atât de simplu, mulţumesc,
Este şi el, un prag, uşor trecut
Înspre destinul nostru omenesc,
Nedesluşit, dar veşnic absolut.

Simplul cuvânt, rostit întâmplător,
Prin formă-şi are rol de clar consemn
Că va rămâne chiar nemuritor,
Învingător ca orişice îndemn.

Nici eu, cuvinte, multe nu mai am,
Într-unul doar cuprind un univers,
Chiar dacă la mai multe mă gândeam,
Îmi este clar că s-au pierdut din mers.

Cu gândul, neştiutul îl prevăd,
Dar n-am să pun nicicând pe el accent,
Că-n viitor cu mult mai multe văd,
Prin evidenţa-i fără precedent.

Tu-mi mulţumeşti, şi-mi spui, fără să vrei,
Cum pune-vom un pas în viitor,
Cum pune-vei pe-al nopţii prag temei,
Şi ţi-l vei şti, mereu, tot mai dator.

Mă simt, pe mai târziu, îndatorat,
Cu ceea ce de-acum îmi e ştiut,
Nu-ţi spun nimic... Mi-asum acest păcat,
Ca să-ţi trăieşti ai clipei absolut.

marți, 21 martie 2017

Nostalgie de noapte

Când dorul mi-a bătut, din nou, în poartă
Pe cer urca un ciob de lună spartă,
Şi-apoi şi el s-a dus să se ascundă,
Să-şi doarmă visul preţ de o secundă.

A vrut doar seara să-şi arate faţa,
Temându-se că-l vede dimineaţa,
Sau, chiar a vrut, altfel, să îmi arate
Că drumurile vieţii-s încurcate.

Eu aş fi vrut să te alint o clipă,
Să uit că viaţa-mi este în risipă,
Să mă strecor, cumva, la pieptul care
E-ascuns între dantele de visare...

Vroiam să te-ntâlnesc pe-a lunii rază,
Acolo unde cerul sângerează,
Şi să îţi pun pe gene stropi de soare,
Clar să-nţelegi că lipsa ta mă doare.

Când primii zori îşi strecurau magia
Prin draperii, sfindându-mi nostalgia,
Vroiam să-ţi spun, prin vorbe şi prin fapte
Că ne-am rămas datori, din nou, o noapte.

Ştiind c-ai să mai dormi o oră, două,
Visându-ţi paşii mângâiaţi de rouă,
Adăugam secundelor culoare,
Furând-o dintr-o lacrimă de soare.

Vroiam, şi încă vreau, să vin la tine,
Motive nu prea am a mă abţine,
Însă aştept, aştept să-mi dai de ştire
Că te doreşti firească dăruire.

luni, 20 martie 2017

Zvonire de primăvară

De dimineaţă ştiu că vine seara
Şi azi se trece prea degrabă-n ieri,
Se simte că revine primăvara
Ce-nchide răni şi vindecă dureri.

Greu se-nţelege ce mistere leagă
Verdele crud al prea grăbitei ierbi
De marile zăpezi ce se reneagă
Şi înmulțirea paşilor de cerbi.

Îmi amintesc şi-acum de iarnă tristă,
Ce ziua şi-o trecea umblând prin ger,
Când mă-ntrebam, retoric, de există
Alb nesfârşit ori infinit mister.

Şi port în suflet vechiul caledar,
Care păstra o rânduială
Şi nu avea nicicum, nicicând habar,
Că cineva l-ar pune la-ndoială.

Abia acum simt rănile cum dor,
Văd clar că ziua trece, vine seara,
Şi-mi creşte umbra înfiorător,
De parcă vrea s-alunge primăvara.

Dar zilele tot cresc, se tot sporesc
Îşi tot adună muguri de lumină,
Zorii de zi se văd cum se grăbesc,
Dorindu-şi ziua, cât mai mult, senină.

Doar timpul dă nuanţelor statut
Şi vremii-i pune gând de rânduială,
Lasă-n trecut tot ce-i deja trecut,
Neacceptând lumeasca tânguială.

duminică, 19 martie 2017

Altceva acum

Gândindu-mă la tine iarăşi scriu,
Alambicate gânduri dau năvală,
Şi toate mă grăbesc să le transcriu,
Şi toate-mi cer, de fapte, socoteală.

Şi eu, şi ele, vrem un adăpost,
Ca să devină fapte împlinite,
Că, altfel, filozofic doar, au rost,
Dar nicidecum în forme explicite.

N-am cum să definesc acest tandem
Ce, argument fiind, delimitează,
Prezenţa ta, ca versuri de poem
Şi adevărul ce mereu primează.

Nu mi-ar ajunge, câte am de spus,
Nici nemurirea din eternitate,
Dar sunt un om şi nu-s deloc dispus
Să nu profit că tu îmi eşti de toate...

Aşa cum spun, mi te-ai ivit miracol,
Când viaţa îmi era fără motive
Şi dăruirea-ţi s-a făcut obstacol
Gândirii mele prea imperative.

Mi te-ai făcut o bornă de hotar,
Complementând o graniţă bizară,
Între prea multa-mi zbatere-n zadar
Şi risipirea-mi, fără dubii, clară.

Multe-am ştiut, acum altceva ştiu,
Mai mult decât principii şi doctrine,
Chiar am curaj, cu toţi să pun pariu.
Că-n Alfa şi Omega-s eu cu tine...

sâmbătă, 18 martie 2017

O altă tinerețe

Încă mă lupt cu valuri de tristeţe,
Sfidând motive care vin şi vin,
Spunându-mi că mai e, firesc, foarte puţin
Şi voi trăi o nouă tinereţe.

Te-am regăsit, pe undeva, prin mine,
Petală albă, plină de mister,
Păstrată, printre vise clandestine,
Cândva, căzute clar, în efemer.

Un gând fugar al nopţilor rebele
Te defineşte ca accent acut,
Lăsându-mi ochii plini cu praf de stele,
Dintr-un motiv, prea lesne-ţi, cunoscut.

Oricâţi ar fi alt drum să îmi arate,
Prin definirea sensului comun,
Aş căuta cărări puţin umblate
Ducându-mi ascultarea în surghiun.

Din zori de zi până la ceas de seară,
Privind cu-ngrijorare către nori,
Am stat s-aştept un semn de primăvară
Sădind un vis în rana unei flori.

Şi printre paşi, surprins de-a lor grăbire,
Pe cer văd un halou de curcubeu,
Îndrepăţit fiind a-mi da de ştire
Că-mi pot fi mie, iar, cu totul, eu.

Atins de-a vieţii, nouă, frumuseţe,
N-am cum să vreau să mă mai dau bătut,
Mereu vorbesc de-o nouă tinereţe
Simţindu-i pragul ei de început.

miercuri, 15 martie 2017

Doină de țară

Ieri a fost un fel de zi,
astăzi alta va veni,
Mâine, de avem noroc,
omenirii îi dăm foc,
Facem iar, cum a mai fost
să avem ţară şi rost,
S-avem sfânt ce ne-a fost sfânt,
să avem din nou pământ.

Cale bună, venetici,
hai, duceţi-vă, de-aici,
Voi, nu vă gândiţi la noi,
vă gândiţi numai la voi...
Treceţi munţi şi treceţi mări,
mergeţi poate-n alte ţări,
Duceţi-vă unde-aţi vrea,
nu vă mai putem răbda.

Urma voastră-i cu noroi,
în noroi ne-aţi tras pe noi,
Şi-acum neamu-ntreg e trist
şi gândeşte fatalist.
Ne-am ştiut ca un popor,
nicicând stat multicolor,
Trei culori ne-aveam în steag
şi vorbeam de el cu drag.

Veacului i-am vrut final,
regăsind un ideal,
Şi-am luptat, şi ştim ce-a fost,
însă totul a mers prost.
Idealul, mama lui,
azi e arma dracului,
Ne tot dă aripi de lemn
şi spre zbor final îndemn.

Prea e azi paharul plin,
nu cu vin, ci cu venin,
Curve sunt mai-marii toţi,
şi-i îmbogăţesc pe hoți.
S-au ajuns şi siluesc
chiar şi graiul românesc,
Prin cuvinte de-mprumut
fără noimă l-au făcut.

Însă chiar aşa, săraci,
ne-amintim de vechii daci,
Şi de-atâţia bravi români
ce şi-au fost morţii stăpâni.
Cu gândul spre Dumnezeu,
şi la bine, şi la greu,
Ţara ne-o vom lua-napoi,
s-o refacem, mai apoi.

Tot ce proştii au stricat,
va fi grabnic reparat,
Vom schimba din rădăcini,
instituţii şi grădini,
Într-un stat cum altul nu-i,
tot omul la casa lui,
Nu, ca astăzi nevoiaşi,
un popor de chiriaşi.

Ne vom face şi copii,
nevânduţi prin datorii,
Şi vom şti creşte cu rost,
ca în vremuri care-au fost.
Nu ne vom mai ploconi,
nici nu ne vom poticni,
Fi-vom iar ţară de fraţi,
stând de veghe în Carpaţi.

marți, 14 martie 2017

De lipsa ta

De ce-mi lipseşti mereu mă-ntreabă noaptea,
În orele în care nu adorm,
Sau mă trezesc tot căutând dreptatea
Unui motiv infim cu rost enorm.

Ţi-am scrijelit mesaje-n altă viaţă,
Pentru acum, când e firesc să ştii,
Că vechii amintiri tu-i eşti postfaţă,
Dar şi prefaţă marii-mi fantezii.

Eu am îmbătrânit citind în stele,
Milenii, să te naşti, am aşteptat...
Cât îmi lipseşti, întreabă-le pe ele,
Avea-vei multe, multe, de aflat.

Sau, poate, cumva îţi va spune marea
Când valurile-i bat la porţi, în stânci,
Sub norii ce-şi au rost de-a fi urmarea
Fierberii mari din apele adânci.

Şi vei afla că paşii-ţi nopţi aleargă,
Prinzându-le în cercuri mari de foc,
Dornici fiind din urme să mai şteargă,
Mult doritori de rost întru noroc.

Sau, vei afla, din vers de poezie,
Ceea ce n-ai să ştii, în nici un fel,
Nicicând căderea mea în gelozie,
Când toate s-ar părea că sunt altfel.

Dar nu vei şti, că n-ai, nicicum, de unde
Cum din orice, devii un nou motiv
De aşteptări înspre trăiri fecunde
Şi sens concret, mereu imperativ.

Ai însă marea şansă de-a-nţelege
Cât mie, om şi suflet, îmi lipseşti,
Că dincolo de omeneasca lege,
E viața cu diversele-i poveşti.

duminică, 12 martie 2017

Reversul în non-sens

Te văd zâmbind, iubito, când mă-ncrunt
Şi viaţa-ncet, încet, mi-o întorci pe dos,
Nu-mi ei în calcul nici un amănunt,
Dar reproşezi că sunt cam furios.

Prea bine ştii cum este felul meu,
Gândesc în mod complex, axiomatic
Dar tot mă-ntrebi de nu îmi este greu
Să calculez extreme matematic...

Dar parte-a vieţii-mi eşti şi-ţi mulţumesc,
Şi zâmbetul ce-l ştiu un fapt mărunt
Mă face chiar mai mult să te iubesc
Destinul să-l trăiesc prin amănunt.

Am pariat de mult pe viaţa-n doi,
Şi-l tot câștig când mi te-mpotriveşti,
Cu tine-aş sta mereu şi, înapoi,
N-aş reveni din lumea de poveşti.

În lumea-aceea am intrat de mult,
De când idei de fapte ne eram
Şi izbăviţi de-al minţii greu tumult
Spre absolutul vieţii-naintam.

Cu tine primii paşi prin Cer i-am mers,
Cu mine ai trecut al nopţii prag,
Şi, motivând non-sensul de revers,
Puneai accent pe timpul cronofag.

De neodihna vieţii, vreau sau nu,
Prin neodihna nopţii mă conving,
Şi simt mereu că, dacă n-ai fi tu,
Mult prea puţine aş putea să-nving.

sâmbătă, 11 martie 2017

Praf de infinit

Mă uit, înspre departe, şi-i pustiu,
Plouă mărunt şi ceru-i cenuşiu,
Ce-aş vrea să fac, îmi este greu să ştiu,
Cum nici nu ştiu ce dat îmi e să fiu...

Se-aşterne praf de stele peste gând,
Ca mai oricând, de tine sunt flămând,
Şi mă revăd pe mine ce, plecând,
Ţi-am spus cum fi-vor multe, în curând.

De-nvăţături străine am uitat,
Când doritori de vis ne-am pus pe pat,
Şi ne-am trezit cu sufletu-mpăcat
Deşi căzuţi, ca oameni, în păcat.

Privesc departe şi mi-e dor de noi,
Azi timpul curge parcă înapoi
Spre prima seară petrecută-n doi,
Dansând peste troiene şi noroi.

De-ar fi să pot trăi din ce-am avut,
Puţine-aş ţine dintr-un mult trecut,
Nu mi-ar păsa de tot ce am pierdut
Dar te-aş păstra mereu ca început.

Şi din ceea ce-a fost, din prea puţin,
Din cele ce n-au fost şi se cuvin,
Ţi-aş da, din nou, motive, pe deplin
Să ştii că rostul vieţii-ţi e divin.

Azi timpul mi se pare-nghesuit
Între noi doi şi minus infinit,
Drumul, de mers, îmi pare obosit,
De dor, mă-ntreb mereu, unde-am greşit?

vineri, 10 martie 2017

Cântec de foc aprins

Ascult un cântec vechi şi de demult,
Cântat, cumva, de sufletele noastre...
Şi tac... şi-s mut... ascult şi tot ascult,
Te-aud cântând în nopţile albastre...

Ţi-am spus că focul e deja aprins,
Fără de fapte nu se lasă stins,
Că e pornit de-al vieţii lait-motiv,
Şi nicidecum gândit demonstrativ.

Oricărui miez de noapte îi vei fi
Mare dorinţă de-a te tot privi,
Să nu pot eu, iar tu nicicum să vrei,
Nopţii să dăm un altfel de temei.

Te-aş dezbrăca, firesc, şi-n miez de zi
Să pot, de neoprit, în toate-a fi,
Şi mai apoi, la fel, pe înserat,
Să fie, ziua, zi cu rod bogat.

Mereu, târziu, în noapte, ai să-ţi faci,
Motive, întru tot să te dezbraci,
Intrând în rolul tainic şi sublim
A ceea ce-i firesc când ne dorim.

Şi fi-vor fapte ca în poezii,
Căci vine clipa, clară ca urmare,
Aşa se pare, dat îţi e să ştii,
Cum toată viaţa-ţi este în schimbare.

Eşti foc aprins şi foc vei fi oricum...
Şi focul arde... Nu se pierde-n fum,
Fumul se vede şi s-a vrut văzut,
Şi-n el s-au ars miraje din trecut!

Focul se stinge dacă e de stins,
De ce-l vrei stins, când el se vrea aprins?
Iubirii nu-i pui frâu prin simplul gând,
Nici vorbă grea de te trezeşti spunând...

Aştept să vrei să trecem peste prag,
Să-ţi fie drag şi să îmi fie drag,
Şi corolarul faptelor, firesc,
Să-şi aibă rost în rostul omenesc.

Încă odată-ntreb... şi asta fac...
Chiar dacă nu îţi e, deloc, pe plac,
Chiar dacă-ţi spui că sunt un pic nebun...
Când vei găsi normalul oportun?

Când fi-va şi motivul dovedit,
Iar timpul, adormit o să tresară,
Simţindu-ţi visul vrerii împlinit,
Vei alunga a gândului povară.

marți, 7 martie 2017

Contur de siluete

Sunt singur... desenez cu lacrimi reci,
Printre copaci, contur de siluete,
Ce trec pe şerpuitele poteci
Spre orizontul marilor regrete.

Pe undeva, se pare, este frig,
Şi s-a pornit al jocului hazard,
Ce pierde mult cu prea puţin câştig
Dar dezgoleşte, tot ce-i fals, de fard.

Un vânt sălbatic dinspre miazăzi
Aduce norii plini de sentimente
Şi tot încearcă rosturi a urzi
Şi-a defini, în mod ciudat, accente.

Se leagănă castanii trişti în vânt,
Şi ramuri rupte cad pe caldarâm,
Făcând cu dezgolirea legământ
De mult rodire pe un alt tărâm.

Un curcubeu de vise argintii
Mă tot trimite-n vis şi amintire,
Contrariat de-atâtea erezii
Ce-şi spun că fac reformă în iubire.

Cerul îmi pare de un calm bizar,
Chiar stelele-şi au locul îngheţat,
Şi somnul, ca o zbatere-n zadar,
De nedormirea mea-i contrariat.

sâmbătă, 4 martie 2017

Tu, clepsidră nud

Se-aude ceasul care bate surd,
Trec orele, tăcute, peste noi,
Fără motiv, tenace în absurd,
Mă simt atras de-al timpului război.

Nu vreau să văd, nu vreau să-l mai aud,
Nu îi mai vreau eternele poveşti,
Trupul clepsidrei mi se pare nud,
Chemându-mă înspre trăiri lumeşti.

Trupul clepsidrei văd că e la fel
Cu trupul tău, iubito, dezbrăcat,
Şi-mi nu-mi e clar cum de ai fost model
Celui ce-ntâia dată l-a creat.

Oraşu-i plictisit şi norii grei
Împinge orizontu-nspre apus,
În ochii-ţi negri câteva scântei
Se-aprind şi-mi spun că-ţi sunt deja supus.

Că printre gene visul mi-l strecori
Şi rochia te-ascunde inutil,
Când ţi-o dezbraci, degrabă mă cobori
În templul alb al trupului fragil.

Acolo sunt şi-acum, mereu rămas,
Amprentă de neşters, însemn prea clar,
Nu rareori văzut ca prea retras,
De multe ori ca martor necesar.

Au tot trecut milenii de când eu
În sanctuarul tău am poposit,
Şi de atunci, prin simplul ricoşeu,
Din risipiri, mereu, ne-am regăsit.

Spre tine drum îmi merg şi nu sunt trist,
Acum nici nu-l mai văd prea monoton,
Cu el m-am învăţat, prin el exist,
Aş spune că vibrăm la unison.

Venind spre tine mă trezesc visând
Definitoriu, faptic, evident,
Un curcubeu pe geana unui gând,
Dându-mi motiv de clar devotament.

joi, 2 martie 2017

Dependent deopotrivă

Aştept, la telefon, să-mi dai de veste
Ceea ce crezi că-ţi sunt, ştiind ce sunt,
De-ţi sunt acelaşi tainic amănunt
Sau sunt deja o filă de poveste.

N-aş vrea să-ţi fiu o lacrimă străină,
Sau, pas pe prag lipsit de argument,
Dar nici un fel de inventat accent,
Numit, constant, motiv de mare vină.

Al lumii sunt prea simplul strop de rouă,
Un infinit enorm şi absolut,
Văzut de mulţi, mereu necunoscut,
Nemaidorit când cerurile plouă.

În mintea mea s-au cuibărit tenebre,
Urechea-mi pun pe fire şi le-ascult,
Aştept de-atâta timp, aştept de mult,
Cuprins de disperarea altor febre.

Sunt conştient, mi-e clară dependenţa,
Mi-o recunosc, îmi este vis şi chin,
Dar cum să neg, când cred, că pe deplin,
Fundamental, acut, îţi simt absenţa.

Tu dintr-odată-mi eşti, deopotrivă,
Motiv de teamă, gând înspre curaj,
Realitate crudă şi miraj,
Şi-n sânge, o prezenţă instinctivă.

La telefon aştept... Şi tot nu sună,
De insistenţa mea s-a deranjat,
N-aş vrea să cred că-ţi sună ocupat,
Ţi-ar fi o scuză, însă-i doar minciună.

miercuri, 1 martie 2017

Pretextul prin context

Nu caut azi nici-un pretext
Ce-mi poate fi motivator
Unui păcat ce, în context,
Fi-va, firesc, dezrobitor.

Nu-mi este scuza argument,
Nici tot ce despre tine ştiu,
Dar motivat sunt, permanent,
Să pun, pe gândul tău, pariu.

Eu mă declar nevinovat
Când, doar văzându-te, mă-mbeţi,
Nu-mi pasă că ar fi păcat,
Că-mi uit noianul de tristeţi.

Azi am curaj îndeajuns
Să merg pe sensul interzis,
Şi-aşa cum sunt, doar un răspuns
Îţi dau în fiecare vis.

Şi-ţi frâng mijlocul, prea flămând,
Oricând e dat să te-ntâlnesc
Simţind că vrei un mai curând
Cu evidenţa-i de firesc.

În miez de noapte, ţi-am tot spus,
Că nici glumind nu mă dezic,
Că la păcat sunt predispus,
Dar nu am cum să-l interzic.

Când sunt pătruns prin labirint,
Mi-e clar că-n sângele tău ştiu
Să cresc vegheat de-al tău alint,
Uitând de-al nopţii ceas târziu.

Înspre păcat mă duci încet,
Şi mergi cu mine în păcat,
Dar tot n-am gândul la regret,
Nici tu nu crezi că-s vinovat.

În mod tacit, dar tot rebel,
Încerc normal să mă comport,
Însă îţi spun că-mi eşti model,
Osândă dulce şi confort.

Şi iar iau totul în context,
Şi iar mă-mbăt când te respir,
Pun preţ pe singurul pretext,
Fiindu-mi, clipei, elixir.