duminică, 30 aprilie 2017

Radical și demagog

Am întrebat un semn de întrebare,
Deja nervos pe un banal răspuns,
Câtă răbdare crede el că are
Când argumente n-are-ndeajuns?

Când cere, şi tot cere, şi tot cere,
Intrarea cu realul în consens,
Cât îşi mai are, mimima putere,
De-a nu rămâne el fără de sens?

Surprinzător, el n-a putut răspunde
Nici minimului sens subliminal,
Deşi ştia că însuşi el pătrunde
În miezul absolutului real.

Se ascundea sub fald de puncte-puncte,
Admonestând firescul dialog,
Bazându-se pe formele conjuncte,
Asemeni unui mare demagog.

Ştiindu-l că mi-a fost de trebuinţă,
Acum eram de-a dreptul siderat,
Să-l aflu că prea multa-i prisosinţă
Îl face-a fi complet degenerat.

Când s-a voit drept semn de exclamare,
Deja nu mai ştiam ce să-nţeleg,
Că-şi arăta un fel de disperare,
Sperând ca, totuşi, să îl las întreg.

Când şi-a pierdut şi ultima speranţă
De a se şti măcar convingător,
A potestat că nu-s cu toleranţă,
Că eu, prin toate, sunt revoltător.

Aşa că l-am lăsat să-şi aibă cale
Precum va şti ce-l au a-l folosi,
Ştiindu-l cu accente radicale,
Sau doar ca şi firesc de-a dumiri.

vineri, 28 aprilie 2017

Joc de zodii

Trecut n-avem, e graniţă un azi
Ce s-a-nceput, pe seară, într-o toamnă,
Când sub dorinţa-mi te-ai lăsat să cazi
În visu-n care te-ai simţit, iar, doamnă.

Gustând savoarea fructului oprit,
Îndemnului ţi-ai fost prizonieră
Şi adevărul nu s-a irosit
În iz de aventură efemeră.

Rotind în joc cuvintele târzii,
Am încrustat smaralde şi safire
În consistenţa unor fantezii,
Purtând emblemă clară de iubire.

Din praf de stele s-a croit motiv
Întoarcerii, prin patos şi voinţă,
La simţământul, pur şi primitiv,
Că dragostea e faptă şi credinţă.

Trecutului, oricare ne-ar fi fost,
I-am pus lăsarea-n urmă ca pecete,
A fost ce-a fost, şi şi-a avut un rost,
Nemaiavând motiv să se repete.

Şi-a fost o noapte-a totului firesc,
Ce s-a-ntâmplat nu doar din întâmplare,
Nu doar din simţul nostru omenesc
Ce se-arăta că nu avea răbdare.

De-atunci ni-i gândul altfel de reper,
De-atunci suntem şi-aproape şi departe,
Şi cu speranţe ne urcăm spre Cer
Că noi vom fi şi dincolo de moarte.

De după noaptea-aceea focu-i foc,
Şi arderea-i ne este referinţă,
Încorsetaţi de-al zodiilor joc,
Când noi suntem o singură fiinţă.

joi, 27 aprilie 2017

Căutări fără cuvinte

Câteodată-mi vine să vorbesc
Cu cele ce-s nicicum cuvântătoare,
În căutarea mea să mai găsesc
Pe cei ce cred că viaţa-i de valoare.

Pe fluturi, despre zborul lor puţin,
Să îi ascult mereu îmi e dorinţa,
Ca să învăţ cum pot trăi din plin
Şi a-mi spori, la orice pas, credinţa.

Aş vrea la întrebări să-mi dea răspuns
Acvilele în Ceruri zburătoare
Faţă de care nu-i nimic ascuns,
Din ceea ce e pe Pământ, sub Soare.

Povestea unui rost căutător,
Şi a urgiei ploilor de vară,
Aş vrea s-o ştiu din trilu-ncântător
Al celor ce din creangă-n creagă zboară.

Şi să-mi răspundă cele ce nu dorm
Când toată lumea este visătoare,
Cum e când întunericul enorm
Îşi vrea puteri de forță creatoare.

Şi-aş asculta pe alţii ce trăiesc,
Pe unde chiar şi iarba este rară,
Ce văd, din vârf de munte, când privesc
Spre ceaţa care înspre văi coboară.

Pe cele ce aleargă prin câmpii,
Prin arşiţă, prin geruri, ori prin ploaie,
Le-aş întreba, în nopţile târzii,
Cum de n-ajung să cadă prin noroaie?...

Timp de-aş avea, cu toate aş vorbi,
Pe toate le-aş lăsa să îmi vorbească,
Ca să-nţeleg de ce-aş mai vrea trăi,
Şi, de-aş trăi, cum viața-ar fi firească.

marți, 18 aprilie 2017

Constructori de ruine

Azi suntem doar constructori de ruine,
Ce facem azi e mâine pustiit,
De-atâtea pierderi rău am sărăcit,
Popor român, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Nimic nu reuşim să se mai prindă,
Nici grâul nu-ţi mai poate încolţi,
Neghina pare însă-a se-nmulţi
Că ţi-e până şi pâinea suferindă.

Prin sate, case multe-s părăsite,
Uitate într-o lume de bunici,
În care vin şi pleacă venetici
Cu gânduri, puse-n vorbe, drept, cinsite.

Vorbim mereu de criza mondială,
Vorbim mereu cu teamă de război,
Dar nu vorbim ce greu o ducem noi,
Cum traiul ni-i mai mult la nimereală.

Trăim o mult prea mare, crudă, amnezie,
Nici bunul simţ uitării n-a scăpat,
Şi-n bună parte a ajuns blamat,
Rău social, curată erezie.

Nimic nu mai sporeşte, nu mai creşte,
Ruinele, în schimb, mereu sporesc,
Şi tot la fel un trai deja prostesc,
Ce, tot mai mult, ne îndobitoceşte.

Dar ne consumă tot mai mult, şi bine,
Ideile ce alţii-şi pun în plan,
Ca nu cumva să-i ştim trăind în van
Pe ce ce vor a construi ruine.

duminică, 16 aprilie 2017

Veste de-mprimăvărare

Stau și privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintir
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Erezia colțului de nor

Stau şi privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintire
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.

duminică, 9 aprilie 2017

Ieșire-n stradă

Eu nu mai pot... Vrea cineva să creadă
Că toate-mi sunt acum îndeajuns?
Acestei lumi eu nu-i mai am răspuns,
Mai bine ies, cu toată viaţa,-n stradă.

Sunt doar om... Nu umblu în cireadă,
Voi, privitori, vedeţi unde-am ajuns?
Eu caut şi tot caut un răspuns...
Pentru a-l găsi chiar ies, curând, în stradă.

Cine mai, vrea mai poate să şi vadă
Cuvântul, de cenzuri, e iarăşi tuns,
Ca, totuşi, să mai dea un vag răspuns,
Eu, hotărât vă spun, că ies în stradă.

Mă simt cumplit când omul cade pradă,
Celor ce cred că Dumnezeu i-a uns,
Şi pentru a le cere un răspuns
Nu mai aştept, nu tac, şi ies în stradă.

Dar singur ies... Nu vreau nici o paradă,
Dacă nu-i clar, pot protesta ascuns,
Iar de-i nevoie, pentru un răspuns
Pot să rămân o viaţă-ntreagă-n stradă.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Amintire de enigmă

Spun unii că mereu ai fost enigmă,
Un lacăt cu un cifru complicat,
Un fel de etalon şi paradigmă,
Ce ani, şi ani, aceeaşi s-a păstrat.

Chiar şi acum ascunzi la sân mistere,
Făcându-mă să explorez profund,
Găsind mereu tot două emisfere
Ce mă cam fac în vis să mă ascund.

Flămând de tine te ghicesc în stele,
În umbre de lumini ce mi te-ascund
Într-un cotlon din visele-mi rebele,
Când chiar am timp de a gândi profund.

Ajung și eu un semn de întrebare
Acutizat de-al clipelor tipic,
Şi-aş vrea să cer iubirii programare
Când timpu-l văd un simplu pronostic.

Mi-aş pune chiar pe suflet ipotecă
Dacă acum n-aș ști al tău răspuns
Când caut printre sâni şi-mi fac potecă
De parcă aş avea un gând ascuns.

Aşa ajung să mă ascund în tine,
Şi-n tine, veşniciei să mă las,
Sedus, cu totul, de trăiri divine,
Prin gândul la enigma ce-ai rămas.

vineri, 7 aprilie 2017

Amănunte de aici, de acum...

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Şi chiar de nu mă vreau în primul rând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte.

Vechilor fapte nu le caut scuze,
Nici nu ţin cont de-al lumii argument,
Mă raportez la un banal prezent,
Oricât vrea el speranţe să-mi refuze.

În simpla mea, şi scurtă, rugăciune,
Gânduri de dor, stingher, mă regăsesc,
Chiar dacă uneori mă amăgesc,
Închipuindu-mi semne de minune.

Până aici mi-am ars prea mult privirea
Cu gânduri însetate de idei,
Iubind, în taină, sute de femei,
Ce-şi căutau, la fel de mult, iubirea.

Până acum spuneam că nu se poate
Un adevăr firesc privit antum,
Ce-n mod surprinzător îţi iese-n drum
Când crezi că, totuşi, le cam ştii pe toate.

Aici şi-acum, prin fapte şi cuvinte,
Înţelegând realu-n mod real,
Având reperul sensului normal,
Învăţ să cred că viaţa nu mă minte.

Trăind un vis, din file de poveste,
Mă simt redevenind adolescent,
Şi mă prefer al timpului prezent,
Oricât se trece el fără de veste.

marți, 4 aprilie 2017

Stindarde ale nopții

E noapte... E-ntuneric... De afară
Aud în depărtare câini lătrând,
Îmi spui în şoaptă tot ce ai în gând,
Eu sânii-ţi gust şi simt că-i primăvară.

Buzele-ţi ard de dor şi aşteptare,
Cuvântul în rosteşti tremurător,
Trasul de timp e-o mare apăsare,
Când simt că trupu-ţi tot e un fior.

Nu-ţi pot lăsa dorinţele să moară,
Cum nici dorinţa mea nu pot s-o las,
Cumva mi-aş trage sufletul pe sfoară,
Şi-n urma vieţii m-aş simţi rămas.

E noapte şi mă-mbrac, din nou, cu tine
Ca să mai uit de alte nopţi pustii
Nemaivoind ca zorii s-o termine,
Sau, de va fi, să fie zori târzii.

Se-aşează iar, în vârf de munte, luna,
Ca să-ţi vegheze al odihnei vis,
Cum nu mai sunt prieten cu furtuna,
Liber mă simt, nicicum un compromis.

Mă las, tăcut, lumeştilor repere,
În focu-ţi intru, mi-e plăcut să ard,
Îţi sunt plăcere şi îmi eşti plăcere,
Îmi eşti stindard şi-mi spui că-ţi sunt stindard.

E noapte, şi, pe-afară-i beznă mare,
Umbrele-apar reduse la extrem,
Trăirea clipei n-are-asemănare,
E binecuvântare şi blestem.