Floare de cer

Înfloreşte soarele pe cer
Şi dă semn că se-mprimăvărează...
Ca şi cum ar şti tot ce urmează
Ne cuprinde cu al lui mister.

Ni se-arată tot mai insistent
În a nu-şi dori a mai apune,
În a fi mai mult decât se spune,
Devenind, prin sine, consecvent.

Zorii zilei ceru-şi au senin,
Refuzând să stea în aşteptare,
Se doresc ieşiţi din hibernare,
Întru totul, clar şi pe deplin.

Şi se-arată a veni grăbiţi,
Privitori mereu înspre lumină,
Absolviţi fiind de orice vină
Prin dorinţa lor de-a fi vădiţi.

Timpul se doreşte-a fi mai mult,
De-a fugi de-a nopţilor tutelă,
Tot privind a stelelor umbrelă,
Îşi dă seama că-i deja incult.

Tot luându-şi alt şi alt reper,
Obosit de-a zilei scurte, fugă,
S-a trezit că la trecut conjugă
Verbe ce-i stăteau în caracter.

Norii, tremurând, se străduiesc,
Să alerge, să se dezmorţească,
Primăvara, lumii, să vestească,
Şi să-și aibă rostul lor firesc.

Îşi arată dorul de-a pluti,
De-a se şti măsură de-nălţare,
Privitori spre marea depărtare,
Şi doriţi, în vară, zi de zi.

Soarele se urcă, iar, pe cer,
Neavându-şi grabă-n a apune,
Tot mai hotărât în a-şi supune
Mult prea insistentul iernii ger.

Zorii zilei ceru-şi au senin,
Privitori mereu înspre lumină,
Absolviţi fiind de orice vină
Prin grăbita fugă din declin.

Timpul se doreşte-a fi mai mult,
Obosit de-a zilei scurte, fugă,
S-a trezit că la trecut conjugă
Tot mereul omului tumult.

Norii, tremurând, se străduiesc,
De-a se şti măsură de-nălţare,
Privitori spre marea depărtare,
Împăcaţi cu rostul lor firesc.

Nu mai ninge, nu mai e nici ger,
Fluturi de lumini din ape zboară,
Paşii umbra zilei greu măsoară,
Primăvara li-i deja reper.

Greu, și mai greu

Greu nu mi-a fost să cred că eşti frumoasă,
Că ai ceva ce altele nu au,
Ştiind că mi-e privirea curioasă,
Prin gânduri ce spre tine mă mânau.

Şi nu îmi e nici teamă, nici ruşine
Să-ţi spun ceea ce cred, să recunosc
Idei ce-mi vin, pe seară, despre tine,
De, parcă, de o viaţă te cunosc.

Nu m-am lăsat sedus de neputinţa
De-a fi, un timp măcar, inconsecvent
Păstrându-mi, într-un tot, făgăduinţa
De-a dovedi realul elocvent.

Greu nu îmi e să cred că eşti frumoasă,
Că eşti altfel decât mai mulţi tot spun,
Şi îmi tot cer, când vorba-i ticăloasă,
O clipă-n plus, tăcerea să-mi impun.

Teamă nu am de nimeni, doar de mine,
Că n-am să pot nicicum să mă opresc,
Să tot vorbesc, la nesfârşit, de tine,
Şi poate chiar, prea mult, să te doresc.

Văzându-te, greu îmi reprim voinţa
De-a vrea să ştiu de tine cât mai mult,
De a-mi avea, mereu, îngăduinţa
Într-a-mplinirii faptei ca tumult.

Greu îmi va fi, ştiindu-te frumoasă,
Zile şi nopţi, trăiri şi întâmplări,
Văzându-te şi-n fapte graţioasă,
Într-ale ei prea clare relevări.

Atunci, posibil, să îmi fie teamă
De-a şti că noaptea ţine prea puţin,
Ca mult prea mult va fi luarea-n seamă
A clipelor pierdute în suspin.

Nu-ţi garantez nici ţie, nici chiar mie,
Că fanteziei nu-ţi voi fi răspuns,
Sau că va fi cândva să pot descrie
Că timpul nu ne-a fost îndeajuns.

Rar, atât de rar...

Atât de rar a fost să ne-ntâlnim noi doi,
Atât de rar şi fără timp de fapte,
Că prea puţini pot crede că-ntre noi
A fost ceva, cumva, pe prag de noapte.

Şi numai noi ştim, totuşi, ce a fost,
Ne ştim ca adevăr şi ca trăire,
Ca şi firesc ce şi-a avut un rost
În drumul ce-l avem spre nemurire.

Ne tot privea un minutar de ceas,
Şi-l încerca o îndoială vagă,
Că cel mai important e primul pas,
Iar omului e greu să-l înţeleagă.

N-am stat pe gânduri, ne-am lăsat porniţi
De-acel imbold ce ne-arunca-n uitare
Ideea că vom fi, pe veci, uniţi
Prin simpla şi lumeasca-mpreunare.

Din seara-aceea totul s-a schimbat,
Nici o urgie nu ne mai separă,
Dreptul de-a fi pereche-i statuat,
Având dimensiune unitară.

Întâiul pas ţi-a fost şi-nâiul semn
Că am rămas pe totdeauna-n tine,
Ca fapt real şi legământ solemn
Al unei mari întoarceri de destine.

Atât de rar, şi-acum, ne este dat
Să fim doar noi, privindu-ne în față,
Ştiind că îndeajuns ne-ar fi un pat
Ca să ne fim motiv de vis şi viaţă.

Chiar am ajuns să credem că-i normal
Iluzia să fie concludentă,
Că ea-i deja principiu general
Şi-n consecinţă mult prea evidentă.

Dar adevărul nu se dă înfrânt
De cei ce doar prin fapte îl pot crede,
Iar altfel totu-i apă şi pământ
Pe care vor, de-a pururi, să-l posede.

Preț fără valoare

Mi-e sufletul un anticariat,
În care prețul la nimic nu-i mare...
Pe zi ce trece, subevaluat,
E visul ce avea, cândva, valoare.

I-am pus un preț, chiar dacă-i manuscris,
Legat într-o copertă învechită,
Mai mult nu am putut, nu mi-am permis,
Dar nici nu-i ştiu o alta nimerită.

Când scris a fost nu s-a uzat de fard,
Metafora nu îmi era ştiută,
Şi la-ndemâna marelui hazard
I-a fost lăsată partea nevăzută.

Mi l-am lăsat, o vreme, cu-mprumut,
Crezând că focu-i urmă de scânteie,
Şi nu se poate fi contrafăcut
De nimeni, nicidecum de o femeie.

Puse-n consens cu tot ce încă am,
Clare mereu, mereu adevărate,
Al vindecării, necesar, balsam,
Se regăsesc în el... Idei uitate...

Mai pare, uneori a fi-n contrast
Cu vremuri ce se vor realitate,
Şi unele idei se văd balast,
Sau chiar, cu totul, personalizate.

Dar e un tot, întreg şi unitar,
Delimitat de clasice repere,
Încorsetat de-al vieții calendar,
Ţinând de adevăruri şi de vrere.

Prețul e mic, ca şi al altor cărți,
Nu-i nicidecum croit după valoare,
Că astăzi lumea face iarăşi hărți
Ca să se ştie cum şi cât se moare.

Prezentul spre mâine

A venit vremea, iubito,

să nu poți nimic să negi,

Toate câte se întâmplă

date sunt să înțelegi,

Multe câte nu-s ştiute

prind şi formă, şi contur,

Poți uşor să ştii mai multe,

doar privind o clipă-n jur.

Dincolo de amănunte,

spuse după chip şi fel,

De priviri mereu croite

după umbre de model,

Stă aproape adevărul

ce ți-a fost mereu ascuns,

Încercând să îți arate

unde, tocmai, s-a ajuns.

Greu îşi crede omul visul

când şi-n vis simte că-i greu,

Dar acceptă că prin vise

te-ntâlneşti cu Dumnezeu,

Când direct, când printr-o pildă,

uneori chiar încurcat

Ţi se dau multe răspunsuri,

afli ce ai de aflat.

Ai crezut într-o poveste

dintr-un timp deja apus,

Ai crezut că adevărul

este cel ce ți s-a spus,

Însă astăzi, întâmplarea,

mai altfel decât o vrei,

Ţi-l aruncă gol, în față,

nu-i mai dă nici un temei.

Timp dedus prin supoziții

l-ai lăsat a fi trecut,

Stelele ți-au luat ochii,

drumul nu l-ai mai văzut,

Între praguri de plecare

pasu-n lanțuri ți-a fost prins,

Ca mereu să fii întoarsă

pe nedrept şi dinadins.

Printr-un fapt ce nu-i al firii,

şi-ți e greu să îl accepți,

Multe ți se dau de ştire

ca să poți ceva să-ndrepți,

Într-atâta întuneric

să aştepți timp nu mai ai,

Şi cum pierderile-s multe,

nu mai ai nici timp să stai.

A venit vremea, iubito,

să îți mergi pe al tău drum,

Să nu-ți pese că sunt unii

ce-şi văd focul vieții scrum,

Tu le ai pe ale tale,

ei le au pe ale lor,

Vrei, nu vrei, mergi înainte...

vremea trece... oameni mor...

Explicit, nedefinit

Nici Dumnezeu, de multe ori, nu vede,
Cutreierând tăriile cereşti,
Că tot aş vrea la drumuri a purcede,
Nemaiputând să ştiu că-mi tot lipseşti.

Mi-e incompletă lumea fără tine,
În aştepări să stau am amorţit,
Şi nici măcar nu ştiu ce-ar fi mai bine,
Cum aş putea să dorm mai liniştit...

De mine uit, şi uit cum e în lume,
Mi-e viaţa incompletă, bine ştii,
Dar tot îmi arde, uneori, de glume,
Bătând la uşa caselor pustii.

Absurdul din trecut mă tot apasă,
Absenţa ta mă doare explicit,
Acasă sunt dar nu mă simt acasă,
Timpul îmi trece greu, nedefinit...

E crunt de mută lumea... Doar în gară
Un difuzor anunţă răguşit
Că-i timp de-a mai aprinde o ţigară,
Tot aşteptând un tren nemaivenit.

Eu însă-ţi spun că încă ne aşteaptă,
Într-un vagon adăugat la tren,
Timpul speranţei, o reală treaptă
Denominată simplu ca refren.

De noi, şi doar de noi, cum ştii, depinde,
În trenul vieţii să ne ştim urcând,
Să fim precum un foc ce se aprinde
Că Dumnezeu e orb din când în când.