Ascunsa noapte a lui Mai

Ştiu că m-aştepţi și-aştepţi să vină clipa
Când vom uita, din nou, de timp şi ceas,
Când zi şi noapte vom uita risipa,
Într-o urmare-a tot ce ne-a atras.

Ani au trecut, cu vise şi speranţe,
Cu întâmplări ce nu ne-au ocolit,
Însă potrivnici marilor distanţe,
Încă ne-avem dorinţe de-mplinit.

Noaptea de mai, pădurea înverzită,
Şi munţii ce în taină ne-au ascuns,
Ne sunt chemare dulce de ispită,
La întrebarea vieţii sfânt răspuns.

Al tinereţii gând, cu îndârjire,
Ne-a dat motivul lui, conjunctural,
Prin fapte, o sămânţă de iubire
S-o punem să rodească pas real.

Aceeaşi amintire, în tăcere,
În tine naşte vis, în mine dor,
Şi-ţi este dor de-a-mi şti aceeaşi vrere
Ca timpului să nu mă simt dator.

Adeseori vorbim, şi ne trădează
Accentul pus pe fapte din prezent,
Însă punctând concret pe ce urmează,
Şi corolarul lui adiacent.

Te laşi fugind, voit, de-o fostă vreme,
Spre care, împreună, am fugit,
Ca să nu ai de locuri a te teme,
Spre trăiul împlinirii liniştit.

Noaptea de mai, prin munţi a fost să fie,
Un pas de adevăr nemuritor,
Tu, pentru mine, drumului făclie,
Eu, ţie, gând de rost definitor.

Nici nu credeam că simpla noastră faptă,
De-a fi prin clipa dragostei uniţi
Va fi pe veci o infinită treaptă
În a ne fi, mereu, nedespărţiţi.

Ştiu că m-aştepţi şi stau în aşteptare,
Privind, cu îndârjire, înspre ceas,
Încredinţaţi că tot din întâmplare,
Pune-vom, clar, definitivul pas.

Bariere în extreme

Ochii-mi fierbinţi au iar priviri ţintite,
Pleoapele vor, încet, a mi se-nchide,
Că-n umbra nopţilor cu foc tivite
Au tot citit, cândva, efemeride.

Din vârful unui gând, o simplă rimă,
Fulgerător dă iama în cuvinte,
Şi mă gândesc de n-am comis o crimă
Lăsându-i drumul liber spre-nainte.

Secundele se rătăcesc, bizare,
Pe străzile ce văd, în plină noapte,
Clepsidre fără bani în buzunare,
Puse pe vorbe mai puţin pe fapte.

Şi iar mă-ntreb, de nu-i, precum o crimă,
Că fac un pact tacit cu-această viaţă,
Şi-o iert de gândul negru ce-o animă,
Când ploaia îi ascunde zorii-n ceaţă.

Spre veşnicie nu se vând bilete,
Dar se emit succinte ipoteze,
Că sensuri giratorii incomplete
Dau drepturi, cui o vrea, s-o acceseze.

Eu însă n-am, nicicum o garanţie,
Că vrerea cu putinţa-i sinonimă,
De nu cumva, o crâncenă beţie,
Dă unei clipe un motiv de crimă.

Acestui timp mă ştiu plătindu-i vamă,
Deşi nu-i dau cât vrea şi îmi tot cere,
Însă, de vreau, sau nu, îl iau în seamă,
Să nu-i permit să-mi pună bariere.

Iar între maxime şi minime extreme,
Mă lupt cu viaţa care mă deprimă
Şi cu atâtea false teoreme
Ce-mi spun că orice faptă e o crimă.

Câteodată, uneori, mai mereu...

Am, uneori, un sentiment ciudat
Când simt că într-un fel te-ai rătăcit,
Prin anotimpul ăsta încurcat
Ce încă n-are nume potrivit.

Şi tot ciudat, apari în visul meu,
Nemaiputând nicicum să înţeleg,
De ce îmi este greu şi tot mai greu,
Să definesc mai clar ce-nseamnă-ntreg.

Simt, câteodată, că-ţi lipsesc acut,
Şi mă transform în foc incandescent,
Ce-şi are ca scânteie un sărut
Din vremuri când credeai că-s inocent.

Fiind absent, mai toate sunt altfel,
Te-ntrebi de ţi-ai găsit firescul drum,
Sau dacă viaţa are un model
Şi în afara lui eşti tu acum.

Ai uneori, în gânduri, un tumult,
Şi-atunci vezi timpul într-un mod formal,
Nu îmi vorbeşti dar vrei să te ascult,
Vrei totul să se-arate-a fi normal.

Nu pot să-ţi vindec temeri, nicidecum...
Dar poţi găsi motive să zâmbeşti,
Nu mă-ndoiesc că am ales un drum
Care ne duce, lin, spre porţi cereşti.

Simţi, mai mereu, că este mai plăcut,
Ca, orice-ar fi, să nu cauţi înapoi,
Să laşi în somn de pace ce-a trecut,
Privind acest prezent ce suntem noi.

Şi tot plăcut, privirea ţi-o ridici,
Înspre ideea drumului firesc,
Când poţi uşor de griji să te dezici,
Ca să-ţi trăieşti destinul omenesc.

În lipsă de creanțe

Ce dacă timpul trece?

Nu-i mai plătim creanţe,

Firescul pas al vieţii

a spulberat distanţe,

Din prima noastră seara

iubirea ni-i aproape,

Chiar somnul greu ne prinde,

noaptea, târziu, de ploape.

În fiecare noapte,

captivi ai fanteziei,

M-ai aruncat în focul

din versul poeziei,

Ne-am înălţat spre Ceruri,

uitând a ne mai teme

De soarele puternic

de înălţimi extreme.

Nimic nu ne învinge,

când suntem împreună,

Şi cerul ne ajută

cu stele ne-ncunună,

Ne-mbracă dimineaţa

în haina ei de rouă,

Ca să avem ştiinţă

că-ncepe o zi nouă.

Îmi spui că tu, iubirea,

o simţi, cu noi, la masă,

Te ţin tăcut de mână

şi jur că nu îmi pasă

De timpul care-aleargă

şi răsfoieşte viaţa,

În marea-i alergare,

el risipeşte ceaţa.

De vom lăsa speranţa

să ne îndrume paşii

Ne vom trezi-n trăirea

ce ne-o vor şti urmaşii,

Şi şti-vom cel mai bine

cât de frumos e zborul,

Cum vrea să treacă timpul,

ce rosturi are dorul.

Veste de poveste

Încă îţi dau de veste de departe,
Gândului ce-l ai căutător,
Că oricât mă simt curtat de moarte,
Nu pot sta, nicicum, nepăsător.

Teamă n-am de bici, ori anateme,
Nici că aş ajunge păcătos,
Când te încrustez în mici poeme
Dus de doru-mi veşnic curios.

Despre gândul care te frământă,
Cu-ntrebări de cum şi când va fi,
Spun că şi pe mine mă încântă,
Şi-i vreau fapte chiar de-a doua zi.

Tu exişti... e tot ce mai contează,
Restul ţie îți va fi supus,
Eu îţi spun că ştiu şi ce urmează,
Uneori repet ceea ce-am spus.

Ai să-mi spui şi tu că nu îţi pasă
Orişicâte vorbe vei afla,
Nici că bezna nopţii e prea deasă
Şi nu poţi prea mult să vezi prin ea.

Îţi voi fi arcuş, vei fi vioară,
Şi cânta-vom fără partituri,
Chiar dacă vei vrea să fii fugară,
Îmi vei cere tot mai lungi măsuri.

Fără gând spre ale lumii spuse,
Ne vom şti având un singur cer,
Două orizonturi suprapuse,
Contopite clipei de mister.

Vei veni din lumea ce-ţi dă nume,
Eu ca întrupare de cuvânt,
Să prefacem fapta într-o lume,
Şi, uniţți, să-i fim drept legământ.

Ne va ţine noaptea companie,
Până spre târziu, pe prag de zori,
Explorând simţiri de veşnicie
Şi-ai urmării, prea fireşti, fiori.

Dimineaţa, roiul de cuvinte,
Puse pe al vieţii calapod,
Ne vor, spre mersul înainte,
Fără nici un dubiu, cap de pod.

Într-o altă, următoare, noapte,
Decupând din miezul ei culori,
Îmi vei spune, lăcrimând în şoapte,
Că îţi place să te ştii că zbori.

Şi zbura-vei zbor fără-ncetare,
Preschimbându-mi nopţile în vis,
Învăţând să ştim că-i o valoare
Pasu-n doi pe drumul redeschis.

Existenţa ta-i valoare clară,
Clar e că de viaţă ne e dor,
Dar va fi să n-o mai vrem să moară,
Fi-va doar motiv de viitor.

Ne vom fi îndemn spre mai departe,
Dându-ne şi şansă şi motiv,
Să ne acceptăm surprinşi de moarte,
Într-un viitor definitiv.

Ceva, cândva, cumva

S-a întâmplat ceva, cumva, cândva,
Într-un real al timpului prezent,
Sau într-un timp trecut, când altceva
Vieţii-i punea un clar, real, accent.

Acel ceva e greu să ni se-arate,
Dar ne e dat, trăind, cumva să-l ştim,
Prin fapta unor clipe minunate
Pe care, aşteptând, le tot dorim.

Trăim, chiar şi în gând a lor plăcere,
E de ajuns un gest, ori un cuvânt,
Şi resimţim, în lipsă, grea durere,
De parcă ar călca un legământ.

Suntem urmaşii noştri, multe taine
Le-avem în noi, ca sâmburi de răspuns,
Numai că viaţa azi, sub alte haine,
Le face să rodească pe ascuns.

Cumva la fel, cu minime nuanţe,
Au fost greşeli pe care le-am făcut,
Am dat prea mult, sau am furat speranţe
Sau am strivit idei de început.

N-avem dovezi dar nici n-avem motive
Să tot negăm ceva ce nici nu ştim
Însă avem enorme perspective
Oricum ar fi, mereu să ne iubim.

Putem să mergem, pururi, înainte
La fel putem, de vrem, să refuzăm,
Pe viitor, însă vom ţine minte
Şi iarăși, de la cap, o să-o luăm.

Întreg ne este dreptul de-a alege
Cât vrem să ne întoarcem la normal
Sau de-a rămâne, prin divina lege,
Rătăcitori de drum spre ideal.

Clipa de-acum ni-i dată ca-ncercare
În care toate au şi rol şi rost,
Ca după cum avea-vom suflet mare
Iertaţi vom fi, sau nu, de tot ce-a fost.

Om printre oameni

Oameni buni... Voi ziceţi că-mi e bine,
Mă citiţi şi nu vă mai gândiţi,
Că nici un cuvânt nu-mi aparţine,
El e-al vostru, cei ce îl primiţi.

Nici nu mă-ntrebaţi... Vă e-n credinţă
Că eu scriu cam ceea ce trăiesc,
Nu vă-nchipuiţi că-n suferinţă,
Pot trăi de vreme ce iubesc...

Despre mine... Ştiţi desigur bine,
Cam mai tot ce fac, deşi nu fac,
Uneori îmi este şi ruşine
Să mai spun că viaţa mea-i un fleac.

Cum mă simt... La fel ca altădată,
Când scriam că-i omul fericit
Şi trăirea vieţii-i minunată
Cu, menirea, rost deja-mplinit.

Ce-ar mai fi... Ce credeţi, chiar contează
Dacă spun că totu-i monoton,
Că mi-e noaptea, mai tot timpul, trează
Ca şi cum sunt veşnic de planton?

Oameni buni... Aveţi, normal, dreptate,
Ştiţi mai bine voi decât ştiu eu,
Că, visând, eu pot avea de toate,
Că, ce voi aveţi, e-avutul meu...

Viitorul... Nu prea am speranţă,
Că va fi altfel, va fi mai bun,
Chiar, vedeţi, cu mare cutezanţă,
Că va fi mai rău, mereu vă spun.

Rugămintea mea... Uitaţi de pietre,
N-aveţi cum ţinti doar un cuvânt,
Pietrele ajung la voi în vetre
Şi doar una-mi patră de mormânt.

Datorie de-așteptare

Ai spus c-ai să-mi apari... dar ai uitat,
Te-a prins în mreje graba vieţii tale,
Şi timpul a trecut, necugetet,
Dând clipelor pedepse capitale.

Drumul ţi-a fost, se pare, totuşi greu,
Şi te-ai oprit în clipe de-aşteptare,
Lăsând speranţei gândul, cam ateu,
Că pentru noi, am eu, firesc, răbdare.

Din când în când, idei îţi amintesc
De-a nu uita, chiar de gândeşti că-i bine,
Că timpului m-arăt că-mbătrânesc
Ca, vrând-nevrând, să uite el de tine.

De strajă stau, în pază am un vis
Ce s-a lăsat pornit spre împlinire,
Şi-ţi e dator, aşa cum i-ai promis,
Cu o întreagă noapte de iubire.

Aştept, te tot aştept, sunt răbdător,
Temeri nu am de trecerea prin viaţă,
Greu însă-mi e că ştiu că-ţi sunt dator
Cu focul ce-l vei şti că te dezgheaţă.

Destule am, motive, să susţin,
Că-i bine mai târziu decât în grabă,
Că vorbe simple fapte mari devin...
Faptele mari nu-s marfă de tarabă.

Şi cred mereu... tu poate nu mai ştii
Cât au rămas cuvintele s-aştepte,
Din depărtări aproape să îmi vii,
Să poată fi, brusc înălţării, trepte.

Ai să-mi apari, aşa cum ai promis,
Dar timpului nu-i vei mai vrea măsură,
Şi, împlinind tot ceea ce ai zis,
Viaţa-ţi va lua o altă-ntorsătură.

Instanță în confuzii

De când te ştiu, oricât îmi e de greu,
Vorbind cu tine, mă îndemn spre fapte,
Mi-e dor de zori de zi, dar şi de noapte,
Mi-e dor de ceea ce îmi eşti, mereu.

Revin de peste tot, fără s-aştept
Ba chiar mă doare timpul care trece,
Îl simt de parcă-ar vrea a mă întrece,
Avându-şi, el, un drum cu mult mai drept.

Aproape încă greu îmi e să fiu,
Dar tot doresc mereu să fiu aproape,
Iar timpul într-o noapte să ne-ngroape
Până-i voi spune eu că e târziu.

Cu timpul lupt să nu-i rămân dator
Şi nici să-l văd că vrea a mă convinge
Că-n orice luptă numai el învinge,
Că totdeauna e triumfător.

Uşor nu-mi spun, nici ţie nu îţi spun,
Că-mi e să fie crezul staruinţă,
Dar nici de-aş vrea, cu-ntreaga mea ştiinţă,
Eu deznădejdii nu-i pot fi tribun.

Ţie, în noapte, tainic îţi vorbesc,
Chiar dacă de nesomnu-ţi îmi e teamă,
Privindu-ţi visul ce spre el mă cheamă,
Până ajung în vis să mă trezesc.

Aşa mi-e iar, în noii zori de zi,
Încrederea motiv de cutezanţă
Să nu mai cred distanţa o instanţă
Ce tot confundă verbul "a trăi".

Desculț prin vad

Nu vreau nici galoane, nu vreau trese,
Vieții i-am lăsat şi rost postum,
C-am ajuns de ea să nu îmi pese,
E, deja, un bun de larg consum.

Primitivă-i zbaterea din mine,
Gândul poate nici nu-i oportun,
Însă ce să-mi spun?... Că-mi este bine?
Că aşa cum este, drumu-i bun?

Încă nu ştiu bine ce primează,
Pasul cel grăbit sau cel domol?
Cât de mult principiul guvernează
Când apar găderile în gol?

Lumii m-am lăsat să-i fie bine,
Nu-s înebunit de-al faptei nimb,
Pot să ard, nimic nu mă reține,
N-am cerut, nu cer nimic în schimb.

Şi nimic n-am vrut fără de muncă,
Nu mi-e clar ce-i premiul pe talent,
Nici cum e să vezi orice poruncă,
Argument că poți fi indulgent.

Locu-l ştiu, de altul n-am nevoie,
Nu lovesc cu pitre, nu țințesc,
Plec, de nu-s dorit, de bunăvoie,
Dar, de plec, nu ştiu să mă opresc.

Când ridic privirea înspre stele,
Nu prea văd pe cele care cad,
Ştiu că nu pot fi şi eu ca ele,
C-am trecut, desculț, al morții vad.

Îmi găsesc mereu, mereu, putere
Să mă-ntreb, răspunsuri căutând,
Cât simțirea vieții îmi tot cere
Să nu țin nimic în simplu gând.

Dar tot fug de-a lumilor balanță,
Nu sunt nici supus, dar nici rebel,
Însă am destulă cutezanță
Să m-arăt aşa cum sunt: altfel...