sâmbătă, 30 septembrie 2017

Versul la-ndemână

Versul îmi este mult la îndemână
Când lumii am ceva, orice, de spus,
Şi-o melodie-n suflet mi-ngână,
Iar ochii, mult, prea mult, privesc în sus.

L-am adoptat, în felul meu, ca formă,
Nici nu e scurt, şi-n nici un fel prea lung,
Cu firea mea cadenţa fiind conformă,
Când drum îmi fac spre stele să ajung.

Spun tot ce pot, dar şi mai las în urmă
Destul din câte înţeleg şi ştiu,
Fixa mărime deseori îmi curmă
Ideea că de toate pot să scriu.

Îmi e părtaş, iar uneori complice
Dorinţelor ce prind, în timp, contur,
Tăcând îi dau puteri să mă explice
Celor ce spun că încă-s imatur.

Când am destule gânduri, vin motive
Să nu mă las de cursa lor sedus,
În el găsesc idei explicative
În chiar simbolul Crucii lui Iisus.

De simt că-i rău, ori simt că este bine,
Spun mai uşor, deşi e chiar succint,
De vremea care, vrem sau nu, tot vine,
Ca zbucium, ca durere, sau alint.

Cuvinte multe am, cu prisosinţă,
De-ar fi să-mi fac o vreme să vorbesc,
Dar versu-mi dă, cu multă-ngăduinţă,
Dreptul de-a spune cum, şi cât, iubesc.

Cu versu-mi este grabnic la-ndemână
În urma mea să las ce-i de lăsat,
Şi-aşa şi fac, în limba mea, română,
Cu oltenescul grai accentuat...

vineri, 22 septembrie 2017

Filozofala sminteală

Se spune clar că mâine vom muri,
Dovezile sunt clare, elevate,
Pământul a-nceput a se sminti,
Mai mult decât atât nu se mai poate.

Nici nu e greu, destul de mult vorbim
Ca să ne ştim priviţi cu importanţă,
Accentuând ce ştim, când nu gândim
Că un accent nu are relevanţă.

Iar dacă e nevoie, un război,
Îl declanşăm din câteva cuvinte,
Şi-abia când încleştarea e în toi
Vremuri de pace ne revin în minte.

Nici nu e greu să n-avem ceva sfânt,
Sminteala e, că vrem, ori nu, în toate,
E greu să fii altfel pe-acest pământ,
Iar, uneori, chiar cred că nu se poate.

De voie, de nevoie, mulţi zoresc
Ieşirea la vedere, ori în faţă,
Mizând pe obiceiul omenesc
Al celor ce din auzite-nvaţă.

Şi, să se-audă, strigă peste tot
Orice cred ei că are importanţă,
De ceea ce, în cer, ei cred complot,
Pornit de-a noastră mare ignoranţă.

În decadenţă mult prea mulţi se duc,
Şi mulţi, de unde vin, nu vor s-audă,
Doar prind idei şi dau apoi buluc
În lumea, ce cred ei, vrea să-i excludă.

Aşa se face că ni-i dat să ştim
Că viaţa nu-i ce-a fost odinioară,
Însă putem în cer să ne suim,
Dar ne urcat putem numai pe scară.

Nu mai avem bun-simţului hotar,
Mândria e o boală generală,
Filozofăm, crezând că totu-i clar,
Însă e clar că totu-i o sminteală.

duminică, 10 septembrie 2017

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

vineri, 1 septembrie 2017

Șoaptă de vânt

Mă striga aseară vântul,
Arătându-mi înspre vară,
Şi cum duce el cuvântul,
Ca să-i facă forma clară.

Pustiind, în zbor, pământul,
Ars de-a zilei grea arşiţă,
Tot îşi căuta avântul
Într-a zilei rămăşiţă.

Tremura în braţe-mi cerul
Parcă prins în copci de gheţă
Învelind cu nori misterul
Zorilor iviţi din ceaţă.

Mă ştia că sunt străjerul
Orelor de peste noapte
Ce-mi dădeau, ziua, reperul
Disonanţei multor şoapte.

Vântul îmi găsise dorul,
Într-al ierbii dor de coasă,
Când, schimbându-se decorul,
A văzut că-i generoasă.

El, privindu-mi viitorul,
Şi pe mine drept în faţă,
Îmi şoptea, dându-mi onorul,
Mă gonea, din nou, spre viaţă.

joi, 13 iulie 2017

Nearzătoarea ardere

Nu arde amintirile cu noi,
Oricât presimţi că viaţa ţi-o va cere,
Nici nu privi, o clipă, înapoi,
Suntem datori nuanţei de tăcere.

Din amintirea unei mari iubiri,
Ce s-a ivit succint şi fără veste,
Ne ştim acum dorind mereu trăiri
Şi fapte ce, firesc, să le ateste.

Suntem, şi-acum, tot noi, cei ce am fost,
Uniţi de omeneasca-mpreunare
Ce nu-i motiv, dar dă-ntru totul rost,
Primului pas văzut ca întâmplare.

Îmi amintesc... cândva parcă spuneai,
Că vrerii nu-i găseşti, prea clar, motive
Uitării, prima clipă să o dai,
Fiind dorită, fără de eschive.

Din vise s-a născut, din poezia,
Ce-am scris-o, şi-ai uitat să o citeşti,
Când amândoi vorbeam de teoria
Iubirilor trăite ca-n poveşti.

Şi astăzi, ştii prea bine,-i tot aşa
Nu laşi uitării prima-ntâlnire,
Că nu mai vrei iubiri de mucava,
Cu iz de mucegai şi amăgire.

Nu arde amintirile cu noi,
Doar pentru niște gânduri revanşarde,
Ne însoţesc, oricum, pe amândoi,
Vor arde doar când noi, în foc, vom arde.

luni, 19 iunie 2017

Chipul ca poveste

Chipu-mi priveşte... Nu-i nici gând ascuns,
Nici vrere de a fi de pătruns,
Şi nu-s mânat de nici o hotărâre,
Dar nu mă-ndemn nicicum spre coborâre.

Nu mă arăt a-ţi fi, cumva suspus,
Eu nici nu ştiu ce-nseamnă jos sau sus,
Dar multe-mi vin, şi parcă-mi dau de ştire,
Că-mi eşti, din viitor, o amintire.

Ochii mi-i plec, greu poate mi-i ridic
Dar am motiv doar pasul încă mic,
Sau chiar simţiri că vremea-i bună
De-a fi nu doar aproape, ci-mpreună.

Cu gândul, n-am ce face, mă mai lupt,
Când îl surprind de adevăruri rupt,
Sau când îşi are dor nebun de ducă
Dar înspre altă parte o apucă.

Sunt însă învăţat cu-al lui tertip,
Îi mai dărâm castelul de nisip,
Când nu-l conving să nu se dedubleze
Şi universuri false să creeze.

Se-ntâmplă chiar să nu pot să-ndrăznesc
O clipă-n plus, cumva să irosesc,
Sau chiar să mă grăbesc, dându-ţi de ştire
Că-mi eşti, din viitor, în amintire.

Dinspre departe simt mereu că vin,
Fixat, între repere, prin destin,
Cu dreptul de a fi unicitate
Dacă învăţ să ştiu mai mult din toate.

Chipu-mi priveşte... Ştii să mi-l citeşti,
Poţi scrie, dacă vrei, cu el, poveşti...
Să nu te miri, de totuşi, vei afla,
Că una din poveşti e chiar a ta...

miercuri, 7 iunie 2017

Din noapte de februar

Februarie uitase să mai ningă,
Nici rostul ce-l avea nu era clar,
Pe sine încerca să se convingă,
De ce-şi avea un loc în calendar.

Se tot grăbea să intre-n primăvară,
Şi ne grăbea să ni-l avem părtaş,
Pecetei ce, la ceas târziu de seară,
Se va dori, rupându-se, făgaş.

Prin vrerea lui, în casa de sub munte,
Cu tine noaptea nu-şi găsea sfârşit,
Că se-mplinea mereu prin amănunte,
Simţindu-ţi gândul tău real ţintit.

Trupul tău gol iradia lumină,
Un alb opal, menit a străluci,
Şi te-arăta, iertându-mă de vină,
Şi te-arăta voind a ferici.

N-aveai odihnă, nu-ţi găseai motive,
Dorinţei mele să îi pui hotar,
Sau, definind simţiri prin adjective,
Să adormim spre trecere-n zadar.

Sânii-ţi săltau mânaţi de unduirea
Trupul plin de un zdurdalnic dor,
Întredeschis, de cum mi-a fost pornirea
În a nu fi nicicum risipitor.

Lumina nopţii se-ascundea-n pădure,
Când părul îţi sălta ca dus de vânt
Ca să nu lase ziua să îţi fure
Esenţa mult trăitului avânt.

Eram, şi eu, și tu, fără oprire
Totul fiind mereu continuat,
Şi n-aveam nici îndemn spre tăinuire,
Orice-ar fi fost, orice ar fi urmat.

Într-un târziu, în zori, pe zi lumină,
Ştiind că drumul vieţii ni-i deschis,
Ne-am hotărât ca-n noaptea ce-o să vină
Să mergem, negreşit, în Paradis.

Vedeam în ochi dorinţa şi speranţa,
Şi gândul că în tine sunt păstrat,
Iar trupu-ţi mă-nvelea în cutezanţa
Femeii ce-i întreagă prin bărbat.

Februarie, în trecerea-i firească
Ne-a prins într-al trăirii calendar,
Ca prin urmări de faptă omenească
Să-mi fii, pe totdeauna, dar din dar.

marți, 6 iunie 2017

Caniculara esențialitate

Veni-va iar canicula nebună,
Şi, rar, furtuni cu iz răcoritor,
Şi nopţile cu stele ce-or s-apună
Ca semn că timpu-i, totuşi, trecător.

Ziua va fi, doar uneori, normală
Lăsând uitării multe din firesc,
Numai în zori, cu multă-nvăpăială,
O să se-ntâmple gândul omenesc.

Şi mult voi aştepta să vină seara,
Să te dezbraci de gândul rătăcit,
Ce vrea să te încarce cu povara
A ceea ce nici el n-a reuşit.

Ca mai apoi, părând o întâmplare,
Să-mi laşi vederii croiul de contur,
Într-un preludiu-al clipei următoare
Pe care, să îl pierd, nu mă îndur.

Aşa, fiebinte, forma să se-arate
Prin ceea ce nu e mărturisit,
Ca să îmi fie clar că-mi dai dreptate
Să nu mă las de vraja-i ţintuit.

Va fi să fiu, iar, însetat de tine,
Şi-am să te vreau, mai mult, să te tot gust,
Cu buzele ce vor să ţi se-nchine,
Când palma-şi face formă al tău bust.

Şi când sub pieptu-mi sânii-mi vor da semne
Că drumul înălţării-i netezit,
Fiind momentul clipelor solemne,
Să nu-ndrăznesc să spun că-s obosit.

În carnea ta, emoţia extremă
Mă va păstra amprentă de neşters,
Esenţială vrajă şi dilemă
Al unui alt, lăuntric, univers.

marți, 30 mai 2017

Ascunsa noapte a lui Mai

Ştiu că m-aştepţi și-aştepţi să vină clipa
Când vom uita, din nou, de timp şi ceas,
Când zi şi noapte vom uita risipa,
Într-o urmare-a tot ce ne-a atras.

Ani au trecut, cu vise şi speranţe,
Cu întâmplări ce nu ne-au ocolit,
Însă potrivnici marilor distanţe,
Încă ne-avem dorinţe de-mplinit.

Noaptea de mai, pădurea înverzită,
Şi munţii ce în taină ne-au ascuns,
Ne sunt chemare dulce de ispită,
La întrebarea vieţii sfânt răspuns.

Al tinereţii gând, cu îndârjire,
Ne-a dat motivul lui, conjunctural,
Prin fapte, o sămânţă de iubire
S-o punem să rodească pas real.

Aceeaşi amintire, în tăcere,
În tine naşte vis, în mine dor,
Şi-ţi este dor de-a-mi şti aceeaşi vrere
Ca timpului să nu mă simt dator.

Adeseori vorbim, şi ne trădează
Accentul pus pe fapte din prezent,
Însă punctând concret pe ce urmează,
Şi corolarul lui adiacent.

Te laşi fugind, voit, de-o fostă vreme,
Spre care, împreună, am fugit,
Ca să nu ai de locuri a te teme,
Spre trăiul împlinirii liniştit.

Noaptea de mai, prin munţi a fost să fie,
Un pas de adevăr nemuritor,
Tu, pentru mine, drumului făclie,
Eu, ţie, gând de rost definitor.

Nici nu credeam că simpla noastră faptă,
De-a fi prin clipa dragostei uniţi
Va fi pe veci o infinită treaptă
În a ne fi, mereu, nedespărţiţi.

Ştiu că m-aştepţi şi stau în aşteptare,
Privind, cu îndârjire, înspre ceas,
Încredinţaţi că tot din întâmplare,
Pune-vom, clar, definitivul pas.

miercuri, 24 mai 2017

Bariere în extreme

Ochii-mi fierbinţi au iar priviri ţintite,
Pleoapele vor, încet, a mi se-nchide,
Că-n umbra nopţilor cu foc tivite
Au tot citit, cândva, efemeride.

Din vârful unui gând, o simplă rimă,
Fulgerător dă iama în cuvinte,
Şi mă gândesc de n-am comis o crimă
Lăsându-i drumul liber spre-nainte.

Secundele se rătăcesc, bizare,
Pe străzile ce văd, în plină noapte,
Clepsidre fără bani în buzunare,
Puse pe vorbe mai puţin pe fapte.

Şi iar mă-ntreb, de nu-i, precum o crimă,
Că fac un pact tacit cu-această viaţă,
Şi-o iert de gândul negru ce-o animă,
Când ploaia îi ascunde zorii-n ceaţă.

Spre veşnicie nu se vând bilete,
Dar se emit succinte ipoteze,
Că sensuri giratorii incomplete
Dau drepturi, cui o vrea, s-o acceseze.

Eu însă n-am, nicicum o garanţie,
Că vrerea cu putinţa-i sinonimă,
De nu cumva, o crâncenă beţie,
Dă unei clipe un motiv de crimă.

Acestui timp mă ştiu plătindu-i vamă,
Deşi nu-i dau cât vrea şi îmi tot cere,
Însă, de vreau, sau nu, îl iau în seamă,
Să nu-i permit să-mi pună bariere.

Iar între maxime şi minime extreme,
Mă lupt cu viaţa care mă deprimă
Şi cu atâtea false teoreme
Ce-mi spun că orice faptă e o crimă.

marți, 23 mai 2017

Câteodată, uneori, mai mereu...

Am, uneori, un sentiment ciudat
Când simt că într-un fel te-ai rătăcit,
Prin anotimpul ăsta încurcat
Ce încă n-are nume potrivit.

Şi tot ciudat, apari în visul meu,
Nemaiputând nicicum să înţeleg,
De ce îmi este greu şi tot mai greu,
Să definesc mai clar ce-nseamnă-ntreg.

Simt, câteodată, că-ţi lipsesc acut,
Şi mă transform în foc incandescent,
Ce-şi are ca scânteie un sărut
Din vremuri când credeai că-s inocent.

Fiind absent, mai toate sunt altfel,
Te-ntrebi de ţi-ai găsit firescul drum,
Sau dacă viaţa are un model
Şi în afara lui eşti tu acum.

Ai uneori, în gânduri, un tumult,
Şi-atunci vezi timpul într-un mod formal,
Nu îmi vorbeşti dar vrei să te ascult,
Vrei totul să se-arate-a fi normal.

Nu pot să-ţi vindec temeri, nicidecum...
Dar poţi găsi motive să zâmbeşti,
Nu mă-ndoiesc că am ales un drum
Care ne duce, lin, spre porţi cereşti.

Simţi, mai mereu, că este mai plăcut,
Ca, orice-ar fi, să nu cauţi înapoi,
Să laşi în somn de pace ce-a trecut,
Privind acest prezent ce suntem noi.

Şi tot plăcut, privirea ţi-o ridici,
Înspre ideea drumului firesc,
Când poţi uşor de griji să te dezici,
Ca să-ţi trăieşti destinul omenesc.

sâmbătă, 20 mai 2017

În lipsă de creanțe

Ce dacă timpul trece?
Nu-i mai plătim creanţe,
Firescul pas al vieţii
a spulberat distanţe,
Din prima noastră seara
iubirea ni-i aproape,
Chiar somnul greu ne prinde,
noaptea, târziu, de ploape.

În fiecare noapte,
captivi ai fanteziei,
M-ai aruncat în focul
din versul poeziei,
Ne-am înălţat spre Ceruri,
uitând a ne mai teme
De soarele puternic
de înălţimi extreme.

Nimic nu ne învinge,
când suntem împreună,
Şi cerul ne ajută
cu stele ne-ncunună,
Ne-mbracă dimineaţa
în haina ei de rouă,
Ca să avem ştiinţă
că-ncepe o zi nouă.

Îmi spui că tu, iubirea,
o simţi, cu noi, la masă,
Te ţin tăcut de mână
şi jur că nu îmi pasă
De timpul care-aleargă
şi răsfoieşte viaţa,
În marea-i alergare,
el risipeşte ceaţa.

De vom lăsa speranţa
să ne îndrume paşii
Ne vom trezi-n trăirea
ce ne-o vor şti urmaşii,
Şi şti-vom cel mai bine
cât de frumos e zborul,
Cum vrea să treacă timpul,
ce rosturi are dorul.

luni, 15 mai 2017

Veste de poveste

Încă îţi dau de veste de departe,
Gândului ce-l ai căutător,
Că oricât mă simt curtat de moarte,
Nu pot sta, nicicum, nepăsător.

Teamă n-am de bici, ori anateme,
Nici că aş ajunge păcătos,
Când te încrustez în mici poeme
Dus de doru-mi veşnic curios.

Despre gândul care te frământă,
Cu-ntrebări de cum şi când va fi,
Spun că şi pe mine mă încântă,
Şi-i vreau fapte chiar de-a doua zi.

Tu exişti... e tot ce mai contează,
Restul ţie îți va fi supus,
Eu îţi spun că ştiu şi ce urmează,
Uneori repet ceea ce-am spus.

Ai să-mi spui şi tu că nu îţi pasă
Orişicâte vorbe vei afla,
Nici că bezna nopţii e prea deasă
Şi nu poţi prea mult să vezi prin ea.

Îţi voi fi arcuş, vei fi vioară,
Şi cânta-vom fără partituri,
Chiar dacă vei vrea să fii fugară,
Îmi vei cere tot mai lungi măsuri.

Fără gând spre ale lumii spuse,
Ne vom şti având un singur cer,
Două orizonturi suprapuse,
Contopite clipei de mister.

Vei veni din lumea ce-ţi dă nume,
Eu ca întrupare de cuvânt,
Să prefacem fapta într-o lume,
Şi, uniţți, să-i fim drept legământ.

Ne va ţine noaptea companie,
Până spre târziu, pe prag de zori,
Explorând simţiri de veşnicie
Şi-ai urmării, prea fireşti, fiori.

Dimineaţa, roiul de cuvinte,
Puse pe al vieţii calapod,
Ne vor, spre mersul înainte,
Fără nici un dubiu, cap de pod.

Într-o altă, următoare, noapte,
Decupând din miezul ei culori,
Îmi vei spune, lăcrimând în şoapte,
Că îţi place să te ştii că zbori.

Şi zbura-vei zbor fără-ncetare,
Preschimbându-mi nopţile în vis,
Învăţând să ştim că-i o valoare
Pasu-n doi pe drumul redeschis.

Existenţa ta-i valoare clară,
Clar e că de viaţă ne e dor,
Dar va fi să n-o mai vrem să moară,
Fi-va doar motiv de viitor.

Ne vom fi îndemn spre mai departe,
Dându-ne şi şansă şi motiv,
Să ne acceptăm surprinşi de moarte,
Într-un viitor definitiv.

joi, 11 mai 2017

Ceva, cândva, cumva

S-a întâmplat ceva, cumva, cândva,
Într-un real al timpului prezent,
Sau într-un timp trecut, când altceva
Vieţii-i punea un clar, real, accent.

Acel ceva e greu să ni se-arate,
Dar ne e dat, trăind, cumva să-l ştim,
Prin fapta unor clipe minunate
Pe care, aşteptând, le tot dorim.

Trăim, chiar şi în gând a lor plăcere,
E de ajuns un gest, ori un cuvânt,
Şi resimţim, în lipsă, grea durere,
De parcă ar călca un legământ.

Suntem urmaşii noştri, multe taine
Le-avem în noi, ca sâmburi de răspuns,
Numai că viaţa azi, sub alte haine,
Le face să rodească pe ascuns.

Cumva la fel, cu minime nuanţe,
Au fost greşeli pe care le-am făcut,
Am dat prea mult, sau am furat speranţe
Sau am strivit idei de început.

N-avem dovezi dar nici n-avem motive
Să tot negăm ceva ce nici nu ştim
Însă avem enorme perspective
Oricum ar fi, mereu să ne iubim.

Putem să mergem, pururi, înainte
La fel putem, de vrem, să refuzăm,
Pe viitor, însă vom ţine minte
Şi iarăși, de la cap, o să-o luăm.

Întreg ne este dreptul de-a alege
Cât vrem să ne întoarcem la normal
Sau de-a rămâne, prin divina lege,
Rătăcitori de drum spre ideal.

Clipa de-acum ni-i dată ca-ncercare
În care toate au şi rol şi rost,
Ca după cum avea-vom suflet mare
Iertaţi vom fi, sau nu, de tot ce-a fost.

miercuri, 10 mai 2017

De multe ori...

De multe ori mi-am zis, dar n-am putut,
Să-mi uit pornirea ce mă tot îndeamnă,
Să caut a-nţelege ce înseamnă
În viitor o faptă din trecut.

Dintr-un motiv, cam greu de explicat,
Am vrut a fi o clară abdicare,
Ieşire din prea multa-mi implicare,
Fugind cumva într-un anonimat.

Am încercat mereu să nu-mi doresc
A-mi depăşi condiţia condiția umană
Şi-a accepta că rana-i doar o rană,
Ca pe un simplu accident lumesc.

De multe ori mi-am vrut ieşi din drum,
Simţind că vântul suflă să mă-ngheţe,
Şi să aprind, gândind la bătrâneţe,
Foc, într-o vatră, în mai vechiu-i scrum.

Ca să o fac, puteam să fiu altfel,
Să-mi las speranţa-n simplă adormire,
Dând falsităţii nume de iubire
Şi rău simţirii rost de portdrapel.

N-am reuşit, chiar dacă m-am aprins,
Punându-mă ca jar sub ramuri crude,
Încă mai cred că Cerul mă aude,
Cât încă văd că-naltu-i necuprins.

De multe ori m-am obligat să tac,
Să las prostia într-a ei mândrie,
Sperând că se va şti, cumva, prostie
Şi singură îşi va găsi un leac.

Gândul să-l duc oriunde, în pustiu,
Acolo unde nimeni nu vorbeşte,
Şi numai vântul, când se înteţeşte,
Cum se trăieşte-n lume să mai ştiu.

Tăcerii însă n-am găsit temei,
Şi nici reale forme deductive,
Oricât mă risipeam în tentative,
Oricât aveam şi-mi căutam idei.

De multe ori mi-am zis să nu mai scriu,
Să-mi las cuvântul gândurilor multe,
Şi, dacă vor, doar ele să-l asculte,
Sau, dacă nu, să-l pună-ntr-un sicriu.

I-aş fi croit, tăcut, un ultim drum,
Ducându-l, la vedere, spre-ngropare,
Spre a-l lăsa, de-a pururi în uitare
Într-un tărâm ce l-ar preface-n scrum.

Şi să mă-ntorc, voind să fiu tăcut,
Visând că totul este nou sub soare,
Că doar cei vinovaţi sunt la-nchisoare
Chiar cearta-i amintire din trecut.

De multe ori, am vrut sau mi-am impus,
Mi-am tot cerut să uit, să uit de mine,
Dar n-am putut... Şi poate-a fost mai bine,
N-aş mai putea fi eu, aşa transpus.

vineri, 5 mai 2017

Om printre oameni

Oameni buni... Voi ziceţi că-mi e bine,
Mă citiţi şi nu vă mai gândiţi,
Că nici un cuvânt nu-mi aparţine,
El e-al vostru, cei ce îl primiţi.

Nici nu mă-ntrebaţi... Vă e-n credinţă
Că eu scriu cam ceea ce trăiesc,
Nu vă-nchipuiţi că-n suferinţă,
Pot trăi de vreme ce iubesc...

Despre mine... Ştiţi desigur bine,
Cam mai tot ce fac, deşi nu fac,
Uneori îmi este şi ruşine
Să mai spun că viaţa mea-i un fleac.

Cum mă simt... La fel ca altădată,
Când scriam că-i omul fericit
Şi trăirea vieţii-i minunată
Cu, menirea, rost deja-mplinit.

Ce-ar mai fi... Ce credeţi, chiar contează
Dacă spun că totu-i monoton,
Că mi-e noaptea, mai tot timpul, trează
Ca şi cum sunt veşnic de planton?

Oameni buni... Aveţi, normal, dreptate,
Ştiţi mai bine voi decât ştiu eu,
Că, visând, eu pot avea de toate,
Că, ce voi aveţi, e-avutul meu...

Viitorul... Nu prea am speranţă,
Că va fi altfel, va fi mai bun,
Chiar, vedeţi, cu mare cutezanţă,
Că va fi mai rău, mereu vă spun.

Rugămintea mea... Uitaţi de pietre,
N-aveţi cum ţinti doar un cuvânt,
Pietrele ajung la voi în vetre
Şi doar una-mi patră de mormânt.

joi, 4 mai 2017

Datorie de-așteptare

Ai spus c-ai să-mi apari... dar ai uitat,
Te-a prins în mreje graba vieţii tale,
Şi timpul a trecut, necugetet,
Dând clipelor pedepse capitale.

Drumul ţi-a fost, se pare, totuşi greu,
Şi te-ai oprit în clipe de-aşteptare,
Lăsând speranţei gândul, cam ateu,
Că pentru noi, am eu, firesc, răbdare.

Din când în când, idei îţi amintesc
De-a nu uita, chiar de gândeşti că-i bine,
Că timpului m-arăt că-mbătrânesc
Ca, vrând-nevrând, să uite el de tine.

De strajă stau, în pază am un vis
Ce s-a lăsat pornit spre împlinire,
Şi-ţi e dator, aşa cum i-ai promis,
Cu o întreagă noapte de iubire.

Aştept, te tot aştept, sunt răbdător,
Temeri nu am de trecerea prin viaţă,
Greu însă-mi e că ştiu că-ţi sunt dator
Cu focul ce-l vei şti că te dezgheaţă.

Destule am, motive, să susţin,
Că-i bine mai târziu decât în grabă,
Că vorbe simple fapte mari devin...
Faptele mari nu-s marfă de tarabă.

Şi cred mereu... tu poate nu mai ştii
Cât au rămas cuvintele s-aştepte,
Din depărtări aproape să îmi vii,
Să poată fi, brusc înălţării, trepte.

Ai să-mi apari, aşa cum ai promis,
Dar timpului nu-i vei mai vrea măsură,
Şi, împlinind tot ceea ce ai zis,
Viaţa-ţi va lua o altă-ntorsătură.

miercuri, 3 mai 2017

Instanță în confuzii

De când te ştiu, oricât îmi e de greu,
Vorbind cu tine, mă îndemn spre fapte,
Mi-e dor de zori de zi, dar şi de noapte,
Mi-e dor de ceea ce îmi eşti, mereu.

Revin de peste tot, fără s-aştept
Ba chiar mă doare timpul care trece,
Îl simt de parcă-ar vrea a mă întrece,
Avându-şi, el, un drum cu mult mai drept.

Aproape încă greu îmi e să fiu,
Dar tot doresc mereu să fiu aproape,
Iar timpul într-o noapte să ne-ngroape
Până-i voi spune eu că e târziu.

Cu timpul lupt să nu-i rămân dator
Şi nici să-l văd că vrea a mă convinge
Că-n orice luptă numai el învinge,
Că totdeauna e triumfător.

Uşor nu-mi spun, nici ţie nu îţi spun,
Că-mi e să fie crezul staruinţă,
Dar nici de-aş vrea, cu-ntreaga mea ştiinţă,
Eu deznădejdii nu-i pot fi tribun.

Ţie, în noapte, tainic îţi vorbesc,
Chiar dacă de nesomnu-ţi îmi e teamă,
Privindu-ţi visul ce spre el mă cheamă,
Până ajung în vis să mă trezesc.

Aşa mi-e iar, în noii zori de zi,
Încrederea motiv de cutezanţă
Să nu mai cred distanţa o instanţă
Ce tot confundă verbul "a trăi".

duminică, 30 aprilie 2017

Radical și demagog

Am întrebat un semn de întrebare,
Deja nervos pe un banal răspuns,
Câtă răbdare crede el că are
Când argumente n-are-ndeajuns?

Când cere, şi tot cere, şi tot cere,
Intrarea cu realul în consens,
Cât îşi mai are, mimima putere,
De-a nu rămâne el fără de sens?

Surprinzător, el n-a putut răspunde
Nici minimului sens subliminal,
Deşi ştia că însuşi el pătrunde
În miezul absolutului real.

Se ascundea sub fald de puncte-puncte,
Admonestând firescul dialog,
Bazându-se pe formele conjuncte,
Asemeni unui mare demagog.

Ştiindu-l că mi-a fost de trebuinţă,
Acum eram de-a dreptul siderat,
Să-l aflu că prea multa-i prisosinţă
Îl face-a fi complet degenerat.

Când s-a voit drept semn de exclamare,
Deja nu mai ştiam ce să-nţeleg,
Că-şi arăta un fel de disperare,
Sperând ca, totuşi, să îl las întreg.

Când şi-a pierdut şi ultima speranţă
De a se şti măcar convingător,
A potestat că nu-s cu toleranţă,
Că eu, prin toate, sunt revoltător.

Aşa că l-am lăsat să-şi aibă cale
Precum va şti ce-l au a-l folosi,
Ştiindu-l cu accente radicale,
Sau doar ca şi firesc de-a dumiri.

vineri, 28 aprilie 2017

Joc de zodii

Trecut n-avem, e graniţă un azi
Ce s-a-nceput, pe seară, într-o toamnă,
Când sub dorinţa-mi te-ai lăsat să cazi
În visu-n care te-ai simţit, iar, doamnă.

Gustând savoarea fructului oprit,
Îndemnului ţi-ai fost prizonieră
Şi adevărul nu s-a irosit
În iz de aventură efemeră.

Rotind în joc cuvintele târzii,
Am încrustat smaralde şi safire
În consistenţa unor fantezii,
Purtând emblemă clară de iubire.

Din praf de stele s-a croit motiv
Întoarcerii, prin patos şi voinţă,
La simţământul, pur şi primitiv,
Că dragostea e faptă şi credinţă.

Trecutului, oricare ne-ar fi fost,
I-am pus lăsarea-n urmă ca pecete,
A fost ce-a fost, şi şi-a avut un rost,
Nemaiavând motiv să se repete.

Şi-a fost o noapte-a totului firesc,
Ce s-a-ntâmplat nu doar din întâmplare,
Nu doar din simţul nostru omenesc
Ce se-arăta că nu avea răbdare.

De-atunci ni-i gândul altfel de reper,
De-atunci suntem şi-aproape şi departe,
Şi cu speranţe ne urcăm spre Cer
Că noi vom fi şi dincolo de moarte.

De după noaptea-aceea focu-i foc,
Şi arderea-i ne este referinţă,
Încorsetaţi de-al zodiilor joc,
Când noi suntem o singură fiinţă.

joi, 27 aprilie 2017

Căutări fără cuvinte

Câteodată-mi vine să vorbesc
Cu cele ce-s nicicum cuvântătoare,
În căutarea mea să mai găsesc
Pe cei ce cred că viaţa-i de valoare.

Pe fluturi, despre zborul lor puţin,
Să îi ascult mereu îmi e dorinţa,
Ca să învăţ cum pot trăi din plin
Şi a-mi spori, la orice pas, credinţa.

Aş vrea la întrebări să-mi dea răspuns
Acvilele în Ceruri zburătoare
Faţă de care nu-i nimic ascuns,
Din ceea ce e pe Pământ, sub Soare.

Povestea unui rost căutător,
Şi a urgiei ploilor de vară,
Aş vrea s-o ştiu din trilu-ncântător
Al celor ce din creangă-n creagă zboară.

Şi să-mi răspundă cele ce nu dorm
Când toată lumea este visătoare,
Cum e când întunericul enorm
Îşi vrea puteri de forță creatoare.

Şi-aş asculta pe alţii ce trăiesc,
Pe unde chiar şi iarba este rară,
Ce văd, din vârf de munte, când privesc
Spre ceaţa care înspre văi coboară.

Pe cele ce aleargă prin câmpii,
Prin arşiţă, prin geruri, ori prin ploaie,
Le-aş întreba, în nopţile târzii,
Cum de n-ajung să cadă prin noroaie?...

Timp de-aş avea, cu toate aş vorbi,
Pe toate le-aş lăsa să îmi vorbească,
Ca să-nţeleg de ce-aş mai vrea trăi,
Şi, de-aş trăi, cum viața-ar fi firească.

marți, 18 aprilie 2017

Constructori de ruine

Azi suntem doar constructori de ruine,
Ce facem azi e mâine pustiit,
De-atâtea pierderi rău am sărăcit,
Popor român, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Nimic nu reuşim să se mai prindă,
Nici grâul nu-ţi mai poate încolţi,
Neghina pare însă-a se-nmulţi
Că ţi-e până şi pâinea suferindă.

Prin sate, case multe-s părăsite,
Uitate într-o lume de bunici,
În care vin şi pleacă venetici
Cu gânduri, puse-n vorbe, drept, cinsite.

Vorbim mereu de criza mondială,
Vorbim mereu cu teamă de război,
Dar nu vorbim ce greu o ducem noi,
Cum traiul ni-i mai mult la nimereală.

Trăim o mult prea mare, crudă, amnezie,
Nici bunul simţ uitării n-a scăpat,
Şi-n bună parte a ajuns blamat,
Rău social, curată erezie.

Nimic nu mai sporeşte, nu mai creşte,
Ruinele, în schimb, mereu sporesc,
Şi tot la fel un trai deja prostesc,
Ce, tot mai mult, ne îndobitoceşte.

Dar ne consumă tot mai mult, şi bine,
Ideile ce alţii-şi pun în plan,
Ca nu cumva să-i ştim trăind în van
Pe ce ce vor a construi ruine.

duminică, 16 aprilie 2017

Veste de-mprimăvărare

Stau și privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintir
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Erezia colțului de nor

Stau şi privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintire
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.

duminică, 9 aprilie 2017

Ieșire-n stradă

Eu nu mai pot... Vrea cineva să creadă
Că toate-mi sunt acum îndeajuns?
Acestei lumi eu nu-i mai am răspuns,
Mai bine ies, cu toată viaţa,-n stradă.

Sunt doar om... Nu umblu în cireadă,
Voi, privitori, vedeţi unde-am ajuns?
Eu caut şi tot caut un răspuns...
Pentru a-l găsi chiar ies, curând, în stradă.

Cine mai, vrea mai poate să şi vadă
Cuvântul, de cenzuri, e iarăşi tuns,
Ca, totuşi, să mai dea un vag răspuns,
Eu, hotărât vă spun, că ies în stradă.

Mă simt cumplit când omul cade pradă,
Celor ce cred că Dumnezeu i-a uns,
Şi pentru a le cere un răspuns
Nu mai aştept, nu tac, şi ies în stradă.

Dar singur ies... Nu vreau nici o paradă,
Dacă nu-i clar, pot protesta ascuns,
Iar de-i nevoie, pentru un răspuns
Pot să rămân o viaţă-ntreagă-n stradă.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Amintire de enigmă

Spun unii că mereu ai fost enigmă,
Un lacăt cu un cifru complicat,
Un fel de etalon şi paradigmă,
Ce ani, şi ani, aceeaşi s-a păstrat.

Chiar şi acum ascunzi la sân mistere,
Făcându-mă să explorez profund,
Găsind mereu tot două emisfere
Ce mă cam fac în vis să mă ascund.

Flămând de tine te ghicesc în stele,
În umbre de lumini ce mi te-ascund
Într-un cotlon din visele-mi rebele,
Când chiar am timp de a gândi profund.

Ajung și eu un semn de întrebare
Acutizat de-al clipelor tipic,
Şi-aş vrea să cer iubirii programare
Când timpu-l văd un simplu pronostic.

Mi-aş pune chiar pe suflet ipotecă
Dacă acum n-aș ști al tău răspuns
Când caut printre sâni şi-mi fac potecă
De parcă aş avea un gând ascuns.

Aşa ajung să mă ascund în tine,
Şi-n tine, veşniciei să mă las,
Sedus, cu totul, de trăiri divine,
Prin gândul la enigma ce-ai rămas.

vineri, 7 aprilie 2017

Amănunte de aici, de acum...

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Şi chiar de nu mă vreau în primul rând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte.

Vechilor fapte nu le caut scuze,
Nici nu ţin cont de-al lumii argument,
Mă raportez la un banal prezent,
Oricât vrea el speranţe să-mi refuze.

În simpla mea, şi scurtă, rugăciune,
Gânduri de dor, stingher, mă regăsesc,
Chiar dacă uneori mă amăgesc,
Închipuindu-mi semne de minune.

Până aici mi-am ars prea mult privirea
Cu gânduri însetate de idei,
Iubind, în taină, sute de femei,
Ce-şi căutau, la fel de mult, iubirea.

Până acum spuneam că nu se poate
Un adevăr firesc privit antum,
Ce-n mod surprinzător îţi iese-n drum
Când crezi că, totuşi, le cam ştii pe toate.

Aici şi-acum, prin fapte şi cuvinte,
Înţelegând realu-n mod real,
Având reperul sensului normal,
Învăţ să cred că viaţa nu mă minte.

Trăind un vis, din file de poveste,
Mă simt redevenind adolescent,
Şi mă prefer al timpului prezent,
Oricât se trece el fără de veste.

marți, 4 aprilie 2017

Stindarde ale nopții

E noapte... E-ntuneric... De afară
Aud în depărtare câini lătrând,
Îmi spui în şoaptă tot ce ai în gând,
Eu sânii-ţi gust şi simt că-i primăvară.

Buzele-ţi ard de dor şi aşteptare,
Cuvântul în rosteşti tremurător,
Trasul de timp e-o mare apăsare,
Când simt că trupu-ţi tot e un fior.

Nu-ţi pot lăsa dorinţele să moară,
Cum nici dorinţa mea nu pot s-o las,
Cumva mi-aş trage sufletul pe sfoară,
Şi-n urma vieţii m-aş simţi rămas.

E noapte şi mă-mbrac, din nou, cu tine
Ca să mai uit de alte nopţi pustii
Nemaivoind ca zorii s-o termine,
Sau, de va fi, să fie zori târzii.

Se-aşează iar, în vârf de munte, luna,
Ca să-ţi vegheze al odihnei vis,
Cum nu mai sunt prieten cu furtuna,
Liber mă simt, nicicum un compromis.

Mă las, tăcut, lumeştilor repere,
În focu-ţi intru, mi-e plăcut să ard,
Îţi sunt plăcere şi îmi eşti plăcere,
Îmi eşti stindard şi-mi spui că-ţi sunt stindard.

E noapte, şi, pe-afară-i beznă mare,
Umbrele-apar reduse la extrem,
Trăirea clipei n-are-asemănare,
E binecuvântare şi blestem.

joi, 30 martie 2017

Atestat de oportun

Te tot gândeşti că-i timpul tocmai bun
Să ne urcăm în primul tren de noapte,
Şi să fixăm momentul oportun
Prin mult prea mult doritul roi de fapte...

Vrei să ajungem, chiar la primii zori,
Pe ţărm de ape fără de hotare,
Să fim ai dimineţii privitori,
Şi rostului, ce-l are, atestare.

Apoi, întreaga zi, până-n amurg,
Asemenea vestitelor sirene,
În valuri ce, din depărtare, curg,
Să-ţi legeni formele venusiene.

Să te admire soarele, ştiind,
Că mi te vrei, mereu, întotdeauna,
Şi fapta nopţii o trăieşti, dorind,
Martori s-avem doar stelele şi luna.

Noaptea în care luna ne-a fost far
Şi-am definit-o pentru totdeauna,
A pus în drept al timpului hotar,
Trecutului lăsându-i, dar, minciuna.

Azi suntem şi nebuni, şi îndrăzneţi,
Privirea-mi, cam, obraznic te dezbracă,
Iar tu, ştiind motivul, mă răsfeţi
Cu sânii-ţi ce mereu sunt puşi pe joacă.

Şi joaca lor mă face să îţi spun
Că-i timpul de-a pleca în miez de noapte,
Că e normal, firesc şi oportun
Să ne avem reperele ca fapte.

marți, 28 martie 2017

Relativ, perfect...

Nu mi-ai pretins nicicând a recunoaşte
Că ai măcar un merit relativ
În tot ce s-a schimbat definitiv,
De când tot simt că viaţa mea renaşte.

Din prima zi... E-aşa bizară viaţa,
Acum îmi eşti reper şi univers,
Şi ţintă unui drum ce-l am de mers
Oricât de nevăzut mă face ceaţa.

Îţi spun, adeseori că eşti perfectă,
Chiar dacă îl mai schimbi pe "da" în "nu",
Îţi e emblemă, uneori atu,
Intimitatea pură, clar directă.

Nu ai pretins c-ai merita iubirea,
Mereu ţi-a fost cuvântul precaut,
Chiar dacă eu m-am mai pierdut cu firea,
Ori de la drum, în gând, m-am abătut.

S-au întâmplat, ca la mai toţi, de toate,
Am mers prin ceaţă şi am mers prin fum,
Şi-am învăţat că, dacă vrem, se poate
Să ne păstrăm, mereu, acelaşi drum.

Nici nu prea ştiu dacă ţi-am spus vreodată,
Că eşti aproape tot ce mi-am dorit,
Că-mi eşti motiv de viaţă mai bogată
De când destinul nostru s-a-mpletit.

Eu nu mă cred perfect, dar lângă tine
Mă simt altfel, mă simt întreg, complet,
Mă simt aşa cum vrei să-mi fie bine,
Şi viaţa-mi simt trăindu-se concret.

miercuri, 22 martie 2017

Tăcere spre dovadă

Încep deja cuvintele să tacă,
Din depărtare te privesc tăcut,
Chiar dacă noi n-avem deloc trecut,
Spre viitor, prin fapte, ne provoacă.

N-am cum să-ţi spun atracţie fatală,
Oricând îmi văd ieşirea din normal,
Fără idei rămân, şi radical,
Lipsind, îmi eşti pedeapsa capitală.

Multe am spus când nu-mi erai ştiută,
Când nu credeam că fi-va să te ştiu,
Sau mă gândeam că fi-va-ntr-un târziu,
Când amintirea ne va fi pierdută.

N-aveam idei de ce va fi să fie,
Oricât sunt cel ce tulbură idei,
Erai în marea lume de femei,
Un strop de vis şi gând de bucurie.

Acum văd însă ordinea schimbată,
Şi parcă lumea e, cam brusc, altfel,
Aşa cum eu, dintr-un etern rebel,
Îmi am pornirea mult mai temperată.

Unii mai spun că-mi eşti o cucerire,
Alţii-i auzi spunând că ai cedat,
Dar noi, ştiind, exact, cum s-a-ntâmplat,
Ne-ndreptăţim să credem în iubire.

Tăcerea-mi e reala consecinţă
A clipelor în care te privesc
Şi gândurile-mi toate se opresc,
Simţind că le devii şi lor dorinţă.

Dăm, amândoi, un nume de dovadă,
Acelui timp ce faptele ni-l cer,
Fixându-l calendarului reper
De s-ar voi-n uitare să decadă...

marți, 21 martie 2017

Nostalgie de noapte

Când dorul mi-a bătut, din nou, în poartă
Pe cer urca un ciob de lună spartă,
Şi-apoi şi el s-a dus să se ascundă,
Să-şi doarmă visul preţ de o secundă.

A vrut doar seara să-şi arate faţa,
Temându-se că-l vede dimineaţa,
Sau, chiar a vrut, altfel, să îmi arate
Că drumurile vieţii-s încurcate.

Eu aş fi vrut să te alint o clipă,
Să uit că viaţa-mi este în risipă,
Să mă strecor, cumva, la pieptul care
E-ascuns între dantele de visare...

Vroiam să te-ntâlnesc pe-a lunii rază,
Acolo unde cerul sângerează,
Şi să îţi pun pe gene stropi de soare,
Clar să-nţelegi că lipsa ta mă doare.

Când primii zori îşi strecurau magia
Prin draperii, sfindându-mi nostalgia,
Vroiam să-ţi spun, prin vorbe şi prin fapte
Că ne-am rămas datori, din nou, o noapte.

Ştiind c-ai să mai dormi o oră, două,
Visându-ţi paşii mângâiaţi de rouă,
Adăugam secundelor culoare,
Furând-o dintr-o lacrimă de soare.

Vroiam, şi încă vreau, să vin la tine,
Motive nu prea am a mă abţine,
Însă aştept, aştept să-mi dai de ştire
Că te doreşti firească dăruire.

sâmbătă, 18 martie 2017

O altă tinerețe

Încă mă lupt cu valuri de tristeţe,
Sfidând motive care vin şi vin,
Spunându-mi că mai e, firesc, foarte puţin
Şi voi trăi o nouă tinereţe.

Te-am regăsit, pe undeva, prin mine,
Petală albă, plină de mister,
Păstrată, printre vise clandestine,
Cândva, căzute clar, în efemer.

Un gând fugar al nopţilor rebele
Te defineşte ca accent acut,
Lăsându-mi ochii plini cu praf de stele,
Dintr-un motiv, prea lesne-ţi, cunoscut.

Oricâţi ar fi alt drum să îmi arate,
Prin definirea sensului comun,
Aş căuta cărări puţin umblate
Ducându-mi ascultarea în surghiun.

Din zori de zi până la ceas de seară,
Privind cu-ngrijorare către nori,
Am stat s-aştept un semn de primăvară
Sădind un vis în rana unei flori.

Şi printre paşi, surprins de-a lor grăbire,
Pe cer văd un halou de curcubeu,
Îndrepăţit fiind a-mi da de ştire
Că-mi pot fi mie, iar, cu totul, eu.

Atins de-a vieţii, nouă, frumuseţe,
N-am cum să vreau să mă mai dau bătut,
Mereu vorbesc de-o nouă tinereţe
Simţindu-i pragul ei de început.

miercuri, 15 martie 2017

Doină de țară

Ieri a fost un fel de zi,
astăzi alta va veni,
Mâine, de avem noroc,
omenirii îi dăm foc,
Facem iar, cum a mai fost
să avem ţară şi rost,
S-avem sfânt ce ne-a fost sfânt,
să avem din nou pământ.

Cale bună, venetici,
hai, duceţi-vă, de-aici,
Voi, nu vă gândiţi la noi,
vă gândiţi numai la voi...
Treceţi munţi şi treceţi mări,
mergeţi poate-n alte ţări,
Duceţi-vă unde-aţi vrea,
nu vă mai putem răbda.

Urma voastră-i cu noroi,
în noroi ne-aţi tras pe noi,
Şi-acum neamu-ntreg e trist
şi gândeşte fatalist.
Ne-am ştiut ca un popor,
nicicând stat multicolor,
Trei culori ne-aveam în steag
şi vorbeam de el cu drag.

Veacului i-am vrut final,
regăsind un ideal,
Şi-am luptat, şi ştim ce-a fost,
însă totul a mers prost.
Idealul, mama lui,
azi e arma dracului,
Ne tot dă aripi de lemn
şi spre zbor final îndemn.

Prea e azi paharul plin,
nu cu vin, ci cu venin,
Curve sunt mai-marii toţi,
şi-i îmbogăţesc pe hoți.
S-au ajuns şi siluesc
chiar şi graiul românesc,
Prin cuvinte de-mprumut
fără noimă l-au făcut.

Însă chiar aşa, săraci,
ne-amintim de vechii daci,
Şi de-atâţia bravi români
ce şi-au fost morţii stăpâni.
Cu gândul spre Dumnezeu,
şi la bine, şi la greu,
Ţara ne-o vom lua-napoi,
s-o refacem, mai apoi.

Tot ce proştii au stricat,
va fi grabnic reparat,
Vom schimba din rădăcini,
instituţii şi grădini,
Într-un stat cum altul nu-i,
tot omul la casa lui,
Nu, ca astăzi nevoiaşi,
un popor de chiriaşi.

Ne vom face şi copii,
nevânduţi prin datorii,
Şi vom şti creşte cu rost,
ca în vremuri care-au fost.
Nu ne vom mai ploconi,
nici nu ne vom poticni,
Fi-vom iar ţară de fraţi,
stând de veghe în Carpaţi.

luni, 13 martie 2017

Amintire cu un Schit

Cândva vedeam călugării la Schit
Cum n-aveau timp de vorbă prelungită,
Ferindu-se de marea ei ispită
Prin judecăți ori greu cuvânt rostit.

Știam de ei văzând cum se trudesc
De-a ține totu-n clară rânduială,
Uitând de ierarhia socială,
Cerând iertare celor ce greșesc.

Dar nu-i vedeam mai mult decât trecând,
În drumul lor spre altceva a face,
Dându-mi dovadă că, trăind în pace,
Îl au mereu pe Dumnezeu în gând.

Și îi vedeam plecând cu pas grăbit,
Când auzeau, din deal, chemări de toacă,
Știind că altfel ceva îi provoacă
Să nu îi aibă drum direct spre schit.

Schitul era, oricât munceau, sărac,
Dar tot aveau de dat câte ceva,
Omul sărac la masa se-așeza,
Găsind, o clipă, neputinței leac.

Așa-i vedeam, dar astăzi nu-i la fel,
Schitul e-acum altfel, e mănăstire,
Și viața-n el e altfel de trăire,
Așa cum toată lumea e altfel.

Bătăi în toacă încă se aud,
Dar nu mai e un cântec de chemare...
Îmi spun că poate mie mi se pare,
Că lemnul ei, cel nou, e mult prea crud.

Călugării sunt mulți, parcă roiesc,
Au alt program și altă rânduială,
Dar are iz de simplă poleială,
Căci faptele tot mai puțin vorbesc.

Puțin mai recunosc din tot ce-a fost,
Doar clopotul e cel de dinainte,
Doar el mi-aduce vechiul schit în minte
Și cât mi-a fost credinței adăpost.

sâmbătă, 11 martie 2017

Praf de infinit

Mă uit, înspre departe, şi-i pustiu,
Plouă mărunt şi ceru-i cenuşiu,
Ce-aş vrea să fac, îmi este greu să ştiu,
Cum nici nu ştiu ce dat îmi e să fiu...

Se-aşterne praf de stele peste gând,
Ca mai oricând, de tine sunt flămând,
Şi mă revăd pe mine ce, plecând,
Ţi-am spus cum fi-vor multe, în curând.

De-nvăţături străine am uitat,
Când doritori de vis ne-am pus pe pat,
Şi ne-am trezit cu sufletu-mpăcat
Deşi căzuţi, ca oameni, în păcat.

Privesc departe şi mi-e dor de noi,
Azi timpul curge parcă înapoi
Spre prima seară petrecută-n doi,
Dansând peste troiene şi noroi.

De-ar fi să pot trăi din ce-am avut,
Puţine-aş ţine dintr-un mult trecut,
Nu mi-ar păsa de tot ce am pierdut
Dar te-aş păstra mereu ca început.

Şi din ceea ce-a fost, din prea puţin,
Din cele ce n-au fost şi se cuvin,
Ţi-aş da, din nou, motive, pe deplin
Să ştii că rostul vieţii-ţi e divin.

Azi timpul mi se pare-nghesuit
Între noi doi şi minus infinit,
Drumul, de mers, îmi pare obosit,
De dor, mă-ntreb mereu, unde-am greşit?

miercuri, 8 martie 2017

Evident, exist

Am fost, iubito, vreme multă, trist,
Şi fire-am fost, şi uneori nefire,
Am plâns, vorbindu-i vieţii, în neştire,
Uitând că ţelul ei e să rezist.

Ţie mă-nchin, şi orişicui o spun,
Minunea mea în strai de sărbătoare,
Că ţi-ai deschis petala salvatoare,
Când mulţi spuneau că de nimic nu-s bun.

Pe umărul ivit printre tristeţi,
Mă simt o ploaie care te sărută,
Ce repede o duce în derută
Chiar amintirea iernii cu nămeţi.

Când întunericul domnea suprem,
În nopţile de vise sărăcite,
Pradă uşoară-am fost unor ispite
Ce le simţeam ca rugă şi blestem.

Am tot zăcut pe pleoape de cuvânt,
Şi-am căutat tandreţe efemeră,
Crezând că ea, în felul ei îmi şi oferă
Motiv de existenţă, pe Pământ.

Priveam spre orizont ştiind că eşti
Acolo, undeva, pe-a zării geană,
Cu toate şi cu totul pământeană,
Dar şi visând cereştile poveşti.

Şi-ai apărut, prin vers, în poezii,
Remodelându-mi litera rebelă,
Luându-mi întristarea sub tutelă,
Spre a ajunge gând şi dor să-mi fii.

În orizontul meu, atât de trist,
Mi-ai definit întoarecere-mi prin fire,
Fiindu-mi dar şi faptă-n dăruire,
Şi azi îţi scriu, spunându-ţi, scurt, exist!

marți, 7 martie 2017

Contur de siluete

Sunt singur... desenez cu lacrimi reci,
Printre copaci, contur de siluete,
Ce trec pe şerpuitele poteci
Spre orizontul marilor regrete.

Pe undeva, se pare, este frig,
Şi s-a pornit al jocului hazard,
Ce pierde mult cu prea puţin câştig
Dar dezgoleşte, tot ce-i fals, de fard.

Un vânt sălbatic dinspre miazăzi
Aduce norii plini de sentimente
Şi tot încearcă rosturi a urzi
Şi-a defini, în mod ciudat, accente.

Se leagănă castanii trişti în vânt,
Şi ramuri rupte cad pe caldarâm,
Făcând cu dezgolirea legământ
De mult rodire pe un alt tărâm.

Un curcubeu de vise argintii
Mă tot trimite-n vis şi amintire,
Contrariat de-atâtea erezii
Ce-şi spun că fac reformă în iubire.

Cerul îmi pare de un calm bizar,
Chiar stelele-şi au locul îngheţat,
Şi somnul, ca o zbatere-n zadar,
De nedormirea mea-i contrariat.

sâmbătă, 4 martie 2017

Tu, clepsidră nud

Se-aude ceasul care bate surd,
Trec orele, tăcute, peste noi,
Fără motiv, tenace în absurd,
Mă simt atras de-al timpului război.

Nu vreau să văd, nu vreau să-l mai aud,
Nu îi mai vreau eternele poveşti,
Trupul clepsidrei mi se pare nud,
Chemându-mă înspre trăiri lumeşti.

Trupul clepsidrei văd că e la fel
Cu trupul tău, iubito, dezbrăcat,
Şi-mi nu-mi e clar cum de ai fost model
Celui ce-ntâia dată l-a creat.

Oraşu-i plictisit şi norii grei
Împinge orizontu-nspre apus,
În ochii-ţi negri câteva scântei
Se-aprind şi-mi spun că-ţi sunt deja supus.

Că printre gene visul mi-l strecori
Şi rochia te-ascunde inutil,
Când ţi-o dezbraci, degrabă mă cobori
În templul alb al trupului fragil.

Acolo sunt şi-acum, mereu rămas,
Amprentă de neşters, însemn prea clar,
Nu rareori văzut ca prea retras,
De multe ori ca martor necesar.

Au tot trecut milenii de când eu
În sanctuarul tău am poposit,
Şi de atunci, prin simplul ricoşeu,
Din risipiri, mereu, ne-am regăsit.

Spre tine drum îmi merg şi nu sunt trist,
Acum nici nu-l mai văd prea monoton,
Cu el m-am învăţat, prin el exist,
Aş spune că vibrăm la unison.

Venind spre tine mă trezesc visând
Definitoriu, faptic, evident,
Un curcubeu pe geana unui gând,
Dându-mi motiv de clar devotament.

miercuri, 1 martie 2017

Pretextul prin context

Nu caut azi nici-un pretext
Ce-mi poate fi motivator
Unui păcat ce, în context,
Fi-va, firesc, dezrobitor.

Nu-mi este scuza argument,
Nici tot ce despre tine ştiu,
Dar motivat sunt, permanent,
Să pun, pe gândul tău, pariu.

Eu mă declar nevinovat
Când, doar văzându-te, mă-mbeţi,
Nu-mi pasă că ar fi păcat,
Că-mi uit noianul de tristeţi.

Azi am curaj îndeajuns
Să merg pe sensul interzis,
Şi-aşa cum sunt, doar un răspuns
Îţi dau în fiecare vis.

Şi-ţi frâng mijlocul, prea flămând,
Oricând e dat să te-ntâlnesc
Simţind că vrei un mai curând
Cu evidenţa-i de firesc.

În miez de noapte, ţi-am tot spus,
Că nici glumind nu mă dezic,
Că la păcat sunt predispus,
Dar nu am cum să-l interzic.

Când sunt pătruns prin labirint,
Mi-e clar că-n sângele tău ştiu
Să cresc vegheat de-al tău alint,
Uitând de-al nopţii ceas târziu.

Înspre păcat mă duci încet,
Şi mergi cu mine în păcat,
Dar tot n-am gândul la regret,
Nici tu nu crezi că-s vinovat.

În mod tacit, dar tot rebel,
Încerc normal să mă comport,
Însă îţi spun că-mi eşti model,
Osândă dulce şi confort.

Şi iar iau totul în context,
Şi iar mă-mbăt când te respir,
Pun preţ pe singurul pretext,
Fiindu-mi, clipei, elixir.

marți, 28 februarie 2017

Floare de cer

Înfloreşte soarele pe cer
Şi dă semn că se-mprimăvărează...
Ca şi cum ar şti tot ce urmează
Ne cuprinde cu al lui mister.

Ni se-arată tot mai insistent
În a nu-şi dori a mai apune,
În a fi mai mult decât se spune,
Devenind, prin sine, consecvent.

Zorii zilei ceru-şi au senin,
Refuzând să stea în aşteptare,
Se doresc ieşiţi din hibernare,
Întru totul, clar şi pe deplin.

Şi se-arată a veni grăbiţi,
Privitori mereu înspre lumină,
Absolviţi fiind de orice vină
Prin dorinţa lor de-a fi vădiţi.

Timpul se doreşte-a fi mai mult,
De-a fugi de-a nopţilor tutelă,
Tot privind a stelelor umbrelă,
Îşi dă seama că-i deja incult.

Tot luându-şi alt şi alt reper,
Obosit de-a zilei scurte, fugă,
S-a trezit că la trecut conjugă
Verbe ce-i stăteau în caracter.

Norii, tremurând, se străduiesc,
Să alerge, să se dezmorţească,
Primăvara, lumii, să vestească,
Şi să-și aibă rostul lor firesc.

Îşi arată dorul de-a pluti,
De-a se şti măsură de-nălţare,
Privitori spre marea depărtare,
Şi doriţi, în vară, zi de zi.

Soarele se urcă, iar, pe cer,
Neavându-şi grabă-n a apune,
Tot mai hotărât în a-şi supune
Mult prea insistentul iernii ger.

Zorii zilei ceru-şi au senin,
Privitori mereu înspre lumină,
Absolviţi fiind de orice vină
Prin grăbita fugă din declin.

Timpul se doreşte-a fi mai mult,
Obosit de-a zilei scurte, fugă,
S-a trezit că la trecut conjugă
Tot mereul omului tumult.

Norii, tremurând, se străduiesc,
De-a se şti măsură de-nălţare,
Privitori spre marea depărtare,
Împăcaţi cu rostul lor firesc.

Nu mai ninge, nu mai e nici ger,
Fluturi de lumini din ape zboară,
Paşii umbra zilei greu măsoară,
Primăvara li-i deja reper.

luni, 27 februarie 2017

Greu, și mai greu

Greu nu mi-a fost să cred că eşti frumoasă,
Că ai ceva ce altele nu au,
Ştiind că mi-e privirea curioasă,
Prin gânduri ce spre tine mă mânau.

Şi nu îmi e nici teamă, nici ruşine
Să-ţi spun ceea ce cred, să recunosc
Idei ce-mi vin, pe seară, despre tine,
De, parcă, de o viaţă te cunosc.

Nu m-am lăsat sedus de neputinţa
De-a fi, un timp măcar, inconsecvent
Păstrându-mi, într-un tot, făgăduinţa
De-a dovedi realul elocvent.

Greu nu îmi e să cred că eşti frumoasă,
Că eşti altfel decât mai mulţi tot spun,
Şi îmi tot cer, când vorba-i ticăloasă,
O clipă-n plus, tăcerea să-mi impun.

Teamă nu am de nimeni, doar de mine,
Că n-am să pot nicicum să mă opresc,
Să tot vorbesc, la nesfârşit, de tine,
Şi poate chiar, prea mult, să te doresc.

Văzându-te, greu îmi reprim voinţa
De-a vrea să ştiu de tine cât mai mult,
De a-mi avea, mereu, îngăduinţa
Într-a-mplinirii faptei ca tumult.

Greu îmi va fi, ştiindu-te frumoasă,
Zile şi nopţi, trăiri şi întâmplări,
Văzându-te şi-n fapte graţioasă,
Într-ale ei prea clare relevări.

Atunci, posibil, să îmi fie teamă
De-a şti că noaptea ţine prea puţin,
Ca mult prea mult va fi luarea-n seamă
A clipelor pierdute în suspin.

Nu-ţi garantez nici ţie, nici chiar mie,
Că fanteziei nu-ţi voi fi răspuns,
Sau că va fi cândva să pot descrie
Că timpul nu ne-a fost îndeajuns.

joi, 23 februarie 2017

Rar, atât de rar...

Atât de rar a fost să ne-ntâlnim noi doi,
Atât de rar şi fără timp de fapte,
Că prea puţini pot crede că-ntre noi
A fost ceva, cumva, pe prag de noapte.

Şi numai noi ştim, totuşi, ce a fost,
Ne ştim ca adevăr şi ca trăire,
Ca şi firesc ce şi-a avut un rost
În drumul ce-l avem spre nemurire.

Ne tot privea un minutar de ceas,
Şi-l încerca o îndoială vagă,
Că cel mai important e primul pas,
Iar omului e greu să-l înţeleagă.

N-am stat pe gânduri, ne-am lăsat porniţi
De-acel imbold ce ne-arunca-n uitare
Ideea că vom fi, pe veci, uniţi
Prin simpla şi lumeasca-mpreunare.

Din seara-aceea totul s-a schimbat,
Nici o urgie nu ne mai separă,
Dreptul de-a fi pereche-i statuat,
Având dimensiune unitară.

Întâiul pas ţi-a fost şi-nâiul semn
Că am rămas pe totdeauna-n tine,
Ca fapt real şi legământ solemn
Al unei mari întoarceri de destine.

Atât de rar, şi-acum, ne este dat
Să fim doar noi, privindu-ne în față,
Ştiind că îndeajuns ne-ar fi un pat
Ca să ne fim motiv de vis şi viaţă.

Chiar am ajuns să credem că-i normal
Iluzia să fie concludentă,
Că ea-i deja principiu general
Şi-n consecinţă mult prea evidentă.

Dar adevărul nu se dă înfrânt
De cei ce doar prin fapte îl pot crede,
Iar altfel totu-i apă şi pământ
Pe care vor, de-a pururi, să-l posede.

luni, 20 februarie 2017

Preț fără valoare

Mi-e sufletul un anticariat,
În care prețul la nimic nu-i mare...
Pe zi ce trece, subevaluat,
E visul ce avea, cândva, valoare.

I-am pus un preț, chiar dacă-i manuscris,
Legat într-o copertă învechită,
Mai mult nu am putut, nu mi-am permis,
Dar nici nu-i ştiu o alta nimerită.

Când scris a fost nu s-a uzat de fard,
Metafora nu îmi era ştiută,
Şi la-ndemâna marelui hazard
I-a fost lăsată partea nevăzută.

Mi l-am lăsat, o vreme, cu-mprumut,
Crezând că focu-i urmă de scânteie,
Şi nu se poate fi contrafăcut
De nimeni, nicidecum de o femeie.

Puse-n consens cu tot ce încă am,
Clare mereu, mereu adevărate,
Al vindecării, necesar, balsam,
Se regăsesc în el... Idei uitate...

Mai pare, uneori a fi-n contrast
Cu vremuri ce se vor realitate,
Şi unele idei se văd balast,
Sau chiar, cu totul, personalizate.

Dar e un tot, întreg şi unitar,
Delimitat de clasice repere,
Încorsetat de-al vieții calendar,
Ţinând de adevăruri şi de vrere.

Prețul e mic, ca şi al altor cărți,
Nu-i nicidecum croit după valoare,
Că astăzi lumea face iarăşi hărți
Ca să se ştie cum şi cât se moare.

duminică, 19 februarie 2017

Prezentul spre mâine

A venit vremea, iubito,
să nu poți nimic să negi,
Toate câte se întâmplă
date sunt să înțelegi,
Multe câte nu-s ştiute
prind şi formă, şi contur,
Poți uşor să ştii mai multe,
doar privind o clipă-n jur.

Dincolo de amănunte,
spuse după chip şi fel,
De priviri mereu croite
după umbre de model,
Stă aproape adevărul
ce ți-a fost mereu ascuns,
Încercând să îți arate
unde, tocmai, s-a ajuns.

Greu îşi crede omul visul
când şi-n vis simte că-i greu,
Dar acceptă că prin vise
te-ntâlneşti cu Dumnezeu,
Când direct, când printr-o pildă,
uneori chiar încurcat
Ţi se dau multe răspunsuri,
afli ce ai de aflat.

Ai crezut într-o poveste
dintr-un timp deja apus,
Ai crezut că adevărul
este cel ce ți s-a spus,
Însă astăzi, întâmplarea,
mai altfel decât o vrei,
Ţi-l aruncă gol, în față,
nu-i mai dă nici un temei.

Timp dedus prin supoziții
l-ai lăsat a fi trecut,
Stelele ți-au luat ochii,
drumul nu l-ai mai văzut,
Între praguri de plecare
pasu-n lanțuri ți-a fost prins,
Ca mereu să fii întoarsă
pe nedrept şi dinadins.

Printr-un fapt ce nu-i al firii,
şi-ți e greu să îl accepți,
Multe ți se dau de ştire
ca să poți ceva să-ndrepți,
Într-atâta întuneric
să aştepți timp nu mai ai,
Şi cum pierderile-s multe,
nu mai ai nici timp să stai.

A venit vremea, iubito,
să îți mergi pe al tău drum,
Să nu-ți pese că sunt unii
ce-şi văd focul vieții scrum,
Tu le ai pe ale tale,
ei le au pe ale lor,
Vrei, nu vrei, mergi înainte...
vremea trece... oameni mor...

joi, 16 februarie 2017

Explicit, nedefinit

Nici Dumnezeu, de multe ori, nu vede,
Cutreierând tăriile cereşti,
Că tot aş vrea la drumuri a purcede,
Nemaiputând să ştiu că-mi tot lipseşti.

Mi-e incompletă lumea fără tine,
În aştepări să stau am amorţit,
Şi nici măcar nu ştiu ce-ar fi mai bine,
Cum aş putea să dorm mai liniştit...

De mine uit, şi uit cum e în lume,
Mi-e viaţa incompletă, bine ştii,
Dar tot îmi arde, uneori, de glume,
Bătând la uşa caselor pustii.

Absurdul din trecut mă tot apasă,
Absenţa ta mă doare explicit,
Acasă sunt dar nu mă simt acasă,
Timpul îmi trece greu, nedefinit...

E crunt de mută lumea... Doar în gară
Un difuzor anunţă răguşit
Că-i timp de-a mai aprinde o ţigară,
Tot aşteptând un tren nemaivenit.

Eu însă-ţi spun că încă ne aşteaptă,
Într-un vagon adăugat la tren,
Timpul speranţei, o reală treaptă
Denominată simplu ca refren.

De noi, şi doar de noi, cum ştii, depinde,
În trenul vieţii să ne ştim urcând,
Să fim precum un foc ce se aprinde
Că Dumnezeu e orb din când în când.

joi, 12 ianuarie 2017

Foc de torță

Pe mal de ape reaprind o torţă,
Şi-mi fac o casă-n trestii, clandestin,
Sedus de-a primăverii mare forţă
Ce pune preț pe clipă şi destin.

Deasupra apei fulgii albi aleargă
Şi-s parcă nişte licurici ce plâng,
Tot încercând învăluriri să spargă
Când peste maluri par că se răsfrâng.

Te chem să ne-ntrecem cu focu-n joacă,
Dacă-i nevoie chiar să-l încălzim,
Şi să-nvăţăm că-i vremea să ne placă
Aşa cum dat acum ni-i să trăim.

Iar când veni-vor zorii peste lume,
Spunându-ne, despre-noptări, poveşti,
Vom şti mai clar de ce şi cum anume
Adevăratul dor de viaţă-mi eşti.

Dar tu te-ai rătăcit şi nu ştiu unde
Gândul chemării mele să-l trimit,
Şi nopţilor să nu te poţi ascunde,
Să nu ai timp de-a vrea un vis zdrobit.

Tot colindând pe drumuri neumblate,
Găsim iubirii timp din când în când,
Spre a trăi, măcar pe cât se poate,
Ceea ce-i dat oricărui om de rând.

Torţa-i aprinsă, e lumină vie,
Şi-ţi poate fi de mare ajutor
Ca drum să-ţi faci, orice ar fi să fie,
Mergând înspre prezent, prin viitor.

duminică, 8 ianuarie 2017

Lupta morilor de vânt

Morile de vânt nu s-au oprit,
Au luat doar altă-nfăţişare,
Lumea toată-i clar, s-a înnoit,
S-a lăsat cuprinsă de schimbare.

Chiar şi vântul e acum schimbat,
Face tot mai multe rotocoale,
Rolul ce-şi avea şi-a cam uitat,
Cozii sale îşi tot dă târcoale.

Morile se-nvârt mai mult în gol,
Nu mai sunt acum de folosinţă,
Chiar li s-a impus un protocol,
Ca să-și scoată rostul din conştiinţă.

Rolul lor e-acum decorativ,
Rolul le-a rămas doar în poveste,
Pentru unii însă-i atractiv,
Când se-ndrepăţesc să se conteste.

Cu puţin motiv şi mult război,
Oiştea vieţii e o lance ruptă,
Şi mereu se face tărăboi
Ca să se audă de-a lor luptă.

Tot mai multe-s noi, deşi sunt vechi,
Şi e cinic gândul de stagnare,
Când, puţinii, ce mai au urechi,
Spun că neştiinţa e-n schimbare.

Cresc, pe mai oriunde, mori de vânt,
Alteori în minte sunt purtate,
Chiar cultura lor a luat avânt,
Şi, mai nou, sunt tehnologizate.

Cum puţini sunt cei ce le-au învins,
Şi se ştiu de luptă doritoare,
Vom găsi pământul parcă nins
Cu zăpezi de vorbe măritoare.

Iar când nimeni nu va mai voi
A le da motive de-a fi stele,
Ceva nou sub soare-atunci va fi,
Când se vor lupta ele-ntre ele.

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Rol de actori

Suntem cu toţii nişte bieţi actori
Ce ne urcăm, în zori de zi, pe scenă,
Plângându-ne, pe seară, de-o migrenă
Ce, prin recul, ne dă şi mari fiori.

Ne mai jucăm de-a dragostea, spunând
Că al iubirii foc se tot aprinde,
Şi uraganul lumii-l tot extinde,
Cu mult mai mult decât ne-ar fi în gând.

Punem mereu speranţe la sertar,
Ducându-ne cu gândul înspre stele,
Chiar dacă poartă amăgiri în ele,
Făcându-l, tainei, preasfinţit altar.

Şi mai jucăm, din când în când, un rol,
Când sărutăm ca Iuda, spre a vinde,
Pe doi arginţi, ori, cumva, pe merinde,
Împreunări cu iz de protocol.

Vorbim, în vis, de-al zborului înalt,
Mereu privind, în gol, spre adâncime,
Punând mereu pariu pe-ntunecime,
Considerând urcuşul simplu salt.

Doar ochii ne trădează, lăcrimând,
Oricât ni-i vrem ascunşi prin neclipire,
Oricât ni-i vrem căzuţi în adormire,
Orice, prin fals, ne vrem trăi în gând.