Suntem cu toţii nişte bieţi actori
Ce ne urcăm, în zori de zi, pe scenă,
Plângându-ne, pe seară, de-o migrenă
Ce, prin recul, ne dă şi mari fiori.
Ne mai jucăm de-a dragostea, spunând
Că al iubirii foc se tot aprinde,
Şi uraganul lumii-l tot extinde,
Cu mult mai mult decât ne-ar fi în gând.
Punem mereu speranţe la sertar,
Ducându-ne cu gândul înspre stele,
Chiar dacă poartă amăgiri în ele,
Făcându-l, tainei, preasfinţit altar.
Şi mai jucăm, din când în când, un rol,
Când sărutăm ca Iuda, spre a vinde,
Pe doi arginţi, ori, cumva, pe merinde,
Împreunări cu iz de protocol.
Vorbim, în vis, de-al zborului înalt,
Mereu privind, în gol, spre adâncime,
Punând mereu pariu pe-ntunecime,
Considerând urcuşul simplu salt.
Doar ochii ne trădează, lăcrimând,
Oricât ni-i vrem ascunşi prin neclipire,
Oricât ni-i vrem căzuţi în adormire,
Orice, prin fals, ne vrem trăi în gând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu