Doină de țară

Ieri a fost un fel de zi,
astăzi alta va veni,
Mâine, de avem noroc,
omenirii îi dăm foc,
Facem iar, cum a mai fost
să avem ţară şi rost,
S-avem sfânt ce ne-a fost sfânt,
să avem din nou pământ.

Cale bună, venetici,
hai, duceţi-vă, de-aici,
Voi, nu vă gândiţi la noi,
vă gândiţi numai la voi...
Treceţi munţi şi treceţi mări,
mergeţi poate-n alte ţări,
Duceţi-vă unde-aţi vrea,
nu vă mai putem răbda.

Urma voastră-i cu noroi,
în noroi ne-aţi tras pe noi,
Şi-acum neamu-ntreg e trist
şi gândeşte fatalist.
Ne-am ştiut ca un popor,
nicicând stat multicolor,
Trei culori ne-aveam în steag
şi vorbeam de el cu drag.

Veacului i-am vrut final,
regăsind un ideal,
Şi-am luptat, şi ştim ce-a fost,
însă totul a mers prost.
Idealul, mama lui,
azi e arma dracului,
Ne tot dă aripi de lemn
şi spre zbor final îndemn.

Prea e azi paharul plin,
nu cu vin, ci cu venin,
Curve sunt mai-marii toţi,
şi-i îmbogăţesc pe hoți.
S-au ajuns şi siluesc
chiar şi graiul românesc,
Prin cuvinte de-mprumut
fără noimă l-au făcut.

Însă chiar aşa, săraci,
ne-amintim de vechii daci,
Şi de-atâţia bravi români
ce şi-au fost morţii stăpâni.
Cu gândul spre Dumnezeu,
şi la bine, şi la greu,
Ţara ne-o vom lua-napoi,
s-o refacem, mai apoi.

Tot ce proştii au stricat,
va fi grabnic reparat,
Vom schimba din rădăcini,
instituţii şi grădini,
Într-un stat cum altul nu-i,
tot omul la casa lui,
Nu, ca astăzi nevoiaşi,
un popor de chiriaşi.

Ne vom face şi copii,
nevânduţi prin datorii,
Şi vom şti creşte cu rost,
ca în vremuri care-au fost.
Nu ne vom mai ploconi,
nici nu ne vom poticni,
Fi-vom iar ţară de fraţi,
stând de veghe în Carpaţi.

Amintire cu un Schit

Cândva vedeam călugării la Schit
Cum n-aveau timp de vorbă prelungită,
Ferindu-se de marea ei ispită
Prin judecăți ori greu cuvânt rostit.

Știam de ei văzând cum se trudesc
De-a ține totu-n clară rânduială,
Uitând de ierarhia socială,
Cerând iertare celor ce greșesc.

Dar nu-i vedeam mai mult decât trecând,
În drumul lor spre altceva a face,
Dându-mi dovadă că, trăind în pace,
Îl au mereu pe Dumnezeu în gând.

Și îi vedeam plecând cu pas grăbit,
Când auzeau, din deal, chemări de toacă,
Știind că altfel ceva îi provoacă
Să nu îi aibă drum direct spre schit.

Schitul era, oricât munceau, sărac,
Dar tot aveau de dat câte ceva,
Omul sărac la masa se-așeza,
Găsind, o clipă, neputinței leac.

Așa-i vedeam, dar astăzi nu-i la fel,
Schitul e-acum altfel, e mănăstire,
Și viața-n el e altfel de trăire,
Așa cum toată lumea e altfel.

Bătăi în toacă încă se aud,
Dar nu mai e un cântec de chemare...
Îmi spun că poate mie mi se pare,
Că lemnul ei, cel nou, e mult prea crud.

Călugării sunt mulți, parcă roiesc,
Au alt program și altă rânduială,
Dar are iz de simplă poleială,
Căci faptele tot mai puțin vorbesc.

Puțin mai recunosc din tot ce-a fost,
Doar clopotul e cel de dinainte,
Doar el mi-aduce vechiul schit în minte
Și cât mi-a fost credinței adăpost.

Praf de infinit

Mă uit, înspre departe, şi-i pustiu,
Plouă mărunt şi ceru-i cenuşiu,
Ce-aş vrea să fac, îmi este greu să ştiu,
Cum nici nu ştiu ce dat îmi e să fiu...

Se-aşterne praf de stele peste gând,
Ca mai oricând, de tine sunt flămând,
Şi mă revăd pe mine ce, plecând,
Ţi-am spus cum fi-vor multe, în curând.

De-nvăţături străine am uitat,
Când doritori de vis ne-am pus pe pat,
Şi ne-am trezit cu sufletu-mpăcat
Deşi căzuţi, ca oameni, în păcat.

Privesc departe şi mi-e dor de noi,
Azi timpul curge parcă înapoi
Spre prima seară petrecută-n doi,
Dansând peste troiene şi noroi.

De-ar fi să pot trăi din ce-am avut,
Puţine-aş ţine dintr-un mult trecut,
Nu mi-ar păsa de tot ce am pierdut
Dar te-aş păstra mereu ca început.

Şi din ceea ce-a fost, din prea puţin,
Din cele ce n-au fost şi se cuvin,
Ţi-aş da, din nou, motive, pe deplin
Să ştii că rostul vieţii-ţi e divin.

Azi timpul mi se pare-nghesuit
Între noi doi şi minus infinit,
Drumul, de mers, îmi pare obosit,
De dor, mă-ntreb mereu, unde-am greşit?

Evident, exist

Am fost, iubito, vreme multă, trist,
Şi fire-am fost, şi uneori nefire,
Am plâns, vorbindu-i vieţii, în neştire,
Uitând că ţelul ei e să rezist.

Ţie mă-nchin, şi orişicui o spun,
Minunea mea în strai de sărbătoare,
Că ţi-ai deschis petala salvatoare,
Când mulţi spuneau că de nimic nu-s bun.

Pe umărul ivit printre tristeţi,
Mă simt o ploaie care te sărută,
Ce repede o duce în derută
Chiar amintirea iernii cu nămeţi.

Când întunericul domnea suprem,
În nopţile de vise sărăcite,
Pradă uşoară-am fost unor ispite
Ce le simţeam ca rugă şi blestem.

Am tot zăcut pe pleoape de cuvânt,
Şi-am căutat tandreţe efemeră,
Crezând că ea, în felul ei îmi şi oferă
Motiv de existenţă, pe Pământ.

Priveam spre orizont ştiind că eşti
Acolo, undeva, pe-a zării geană,
Cu toate şi cu totul pământeană,
Dar şi visând cereştile poveşti.

Şi-ai apărut, prin vers, în poezii,
Remodelându-mi litera rebelă,
Luându-mi întristarea sub tutelă,
Spre a ajunge gând şi dor să-mi fii.

În orizontul meu, atât de trist,
Mi-ai definit întoarecere-mi prin fire,
Fiindu-mi dar şi faptă-n dăruire,
Şi azi îţi scriu, spunându-ţi, scurt, exist!

Contur de siluete

Sunt singur... desenez cu lacrimi reci,
Printre copaci, contur de siluete,
Ce trec pe şerpuitele poteci
Spre orizontul marilor regrete.

Pe undeva, se pare, este frig,
Şi s-a pornit al jocului hazard,
Ce pierde mult cu prea puţin câştig
Dar dezgoleşte, tot ce-i fals, de fard.

Un vânt sălbatic dinspre miazăzi
Aduce norii plini de sentimente
Şi tot încearcă rosturi a urzi
Şi-a defini, în mod ciudat, accente.

Se leagănă castanii trişti în vânt,
Şi ramuri rupte cad pe caldarâm,
Făcând cu dezgolirea legământ
De mult rodire pe un alt tărâm.

Un curcubeu de vise argintii
Mă tot trimite-n vis şi amintire,
Contrariat de-atâtea erezii
Ce-şi spun că fac reformă în iubire.

Cerul îmi pare de un calm bizar,
Chiar stelele-şi au locul îngheţat,
Şi somnul, ca o zbatere-n zadar,
De nedormirea mea-i contrariat.

Tu, clepsidră nud

Se-aude ceasul care bate surd,
Trec orele, tăcute, peste noi,
Fără motiv, tenace în absurd,
Mă simt atras de-al timpului război.

Nu vreau să văd, nu vreau să-l mai aud,
Nu îi mai vreau eternele poveşti,
Trupul clepsidrei mi se pare nud,
Chemându-mă înspre trăiri lumeşti.

Trupul clepsidrei văd că e la fel
Cu trupul tău, iubito, dezbrăcat,
Şi-mi nu-mi e clar cum de ai fost model
Celui ce-ntâia dată l-a creat.

Oraşu-i plictisit şi norii grei
Împinge orizontu-nspre apus,
În ochii-ţi negri câteva scântei
Se-aprind şi-mi spun că-ţi sunt deja supus.

Că printre gene visul mi-l strecori
Şi rochia te-ascunde inutil,
Când ţi-o dezbraci, degrabă mă cobori
În templul alb al trupului fragil.

Acolo sunt şi-acum, mereu rămas,
Amprentă de neşters, însemn prea clar,
Nu rareori văzut ca prea retras,
De multe ori ca martor necesar.

Au tot trecut milenii de când eu
În sanctuarul tău am poposit,
Şi de atunci, prin simplul ricoşeu,
Din risipiri, mereu, ne-am regăsit.

Spre tine drum îmi merg şi nu sunt trist,
Acum nici nu-l mai văd prea monoton,
Cu el m-am învăţat, prin el exist,
Aş spune că vibrăm la unison.

Venind spre tine mă trezesc visând
Definitoriu, faptic, evident,
Un curcubeu pe geana unui gând,
Dându-mi motiv de clar devotament.

Pretextul prin context

Nu caut azi nici-un pretext
Ce-mi poate fi motivator
Unui păcat ce, în context,
Fi-va, firesc, dezrobitor.

Nu-mi este scuza argument,
Nici tot ce despre tine ştiu,
Dar motivat sunt, permanent,
Să pun, pe gândul tău, pariu.

Eu mă declar nevinovat
Când, doar văzându-te, mă-mbeţi,
Nu-mi pasă că ar fi păcat,
Că-mi uit noianul de tristeţi.

Azi am curaj îndeajuns
Să merg pe sensul interzis,
Şi-aşa cum sunt, doar un răspuns
Îţi dau în fiecare vis.

Şi-ţi frâng mijlocul, prea flămând,
Oricând e dat să te-ntâlnesc
Simţind că vrei un mai curând
Cu evidenţa-i de firesc.

În miez de noapte, ţi-am tot spus,
Că nici glumind nu mă dezic,
Că la păcat sunt predispus,
Dar nu am cum să-l interzic.

Când sunt pătruns prin labirint,
Mi-e clar că-n sângele tău ştiu
Să cresc vegheat de-al tău alint,
Uitând de-al nopţii ceas târziu.

Înspre păcat mă duci încet,
Şi mergi cu mine în păcat,
Dar tot n-am gândul la regret,
Nici tu nu crezi că-s vinovat.

În mod tacit, dar tot rebel,
Încerc normal să mă comport,
Însă îţi spun că-mi eşti model,
Osândă dulce şi confort.

Şi iar iau totul în context,
Şi iar mă-mbăt când te respir,
Pun preţ pe singurul pretext,
Fiindu-mi, clipei, elixir.